807188

Când cineva spune „sunt ateu”, cred că adoptă o poziţie arogantă. Cel mai bine este să adopţi poziţia îndoielii. Agnosticul crede că încă nu a găsit răspunsul, pe când ateul este convins, sută la sută, că Dumnezeu nu există. Este la fel de arogant ca acela care afirmă că Dumnezeu există, după cum există scaunul acesta pe care stau. Noi, cei religioși, suntem credincioși, nu considerăm existenţa sa drept un fapt dovedit. […] Eu cred cu deplină credinţă că Dumnezeu există. Spre deosebite de ateu – care ne asigură că nu există și elimină orice tip de îndoială –, eu folosec cuvântul „credinţă”, care implicit lasă să se întrezărească o marjă de nesiguranţă. Într-un fel, să zicem, dau un oarecare vot de încredere –minim – textului lui Sigmund Freud, care spune că avem nevoie de ideea de Dumnezeu pentru angoasa noastră existenţială. Dar, după ce am cercetat cu destulă profunzime părerile care neagă existenţa lui Dumnezeu, cred în continuare. Când închid cercul, simt din nou prezenţa lui Dumnezeu. Oricum, rămâne o anumită umbră de îndoială, deoarece e vorba de o chestiune existenţială, nu de o teorie matematică, cu toate că și aici pot apărea îndoieli. Dar, atunci când ne gândim la Dumnezeu, trebuie să o facem într-un mod special, nu din perspectiva logicii comune. Asta a spus-o deja Maimonide. Un agnostic poate formula faimoasele sala paradoxuri: dacă Dumnezeu, de exemplu, este atotputernic, în mod sigur ca fi capabil să creeze o piatră pe care el să n-o poată ridica; dar dacă el creează o asemenea piatră înseamnă că nu este atotputernic. Dumnezeu este deasupra oricărei lofici și a paradoxurilor ei. Maimonide a explicat că el cunoaște lucrurile în forma lor completă. Noi avem doar o cunaoștere limitată. Dacă am avea aceeași cunoaștere ca el, am fi dumnezei (Abraham Skorka, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 18-20).

1. Ce este dialogul

2. Munca, dar și sarcină

3. Despre atei și agnostici