Munca omului faţă de Dumnezeu și faţă de el însuși trebuie să se menţină într-o tensiune constantă între dar și sarcină. Când omul rămâne doar cu darul și nu-și îndeplinește sarcina, nu împlinește porunca și rămâne primitiv; când omul se entuziasmează prea tare în a-și îndeplini sarcina, uită de dar, creează o etică constructivistă: crede că totul este rezultatul mâinilor sale și că darul nu există. Este ceea ce eu numesc sindromul Babel (Papa Francisc, în Jorge Bergoglio & Abraham Skorka, „Despre cer și pământ”, Editura Curtea Veche, București, p. 13)
Deus meus in te confido (Ps 25,2) 
„Dacă Domnul nu ar zidi casa/ În zadar ar trudi cei care o zidesc…”(Ps.126/127; pe de altă parte însă,Dumnezeu ajută dacă omul îşi aduce şi el contribuţia: Isus putea să creeze câte pâini şi câţi peşti ar fi fost necesari ca să hrănească mulţimea, dar la Tabgha au trebuit să fie pâinitele de orz şi cei câţiva peşti ai omului; şi ar fi putut să aducă El singur la mal câţi peşti ar fi vrut, dar a trebuit ca Simon Petru să arunce din nou navodul ca să-i pescuiască pe cei 153…Sau: „Dacă Domnul n-ar păzi cetatea/ În zadar ar veghea cel care o păzeşte”(ibid.).Dar şi vorba unui cow-boy e la fel de adevărată: „Cred în Dumnezeu, dar ţin praful de puşcă uscat.” Mă bucur mult de citatele pe care ni le oferiţi. Vă mulţumesc.