Sunt unul dintre sutele de creștini norocoși care frecventează Biserica Sfânta Cruce din București, care, la fiecare Liturghie duminicala de la ora 10:30, ca urmare a faptului că sonorizarea bisericii noastre nu reușește să o acopere pe cea a bisericii vecine, ajung să asculte, duminică de duminică, două Liturghii și două predici în paralel. De când se întâmplă asta, tot încerc să-mi găsesc un locșor în biserică unde să nu beneficiez de bonusul de 2 în 1 oferit cu atâta generozitate de biserica vecină. Cu două-trei săptămâni în urmă, în timpul Prefacerii, preţ de câteva secunde, am crezut că a crăpat ceva: fie părintelui vecin vreo venă de atâta urlat, fie instalaţia de atâta suprasolicitare. Dar când savuram mai intens momentul de liniște, cântarea psaltică în toată grandoarea celor câtorva mii de waţi a străpuns maiestuozitatea umilă, discretă și simplă a Prefacerii darurilor de pe altarul bisericii noastre.

Ştiu sigur asta: dacă succesul evanghelizării ar fi direct proporţional cu numărul decibelilor emiși, cu siguranţă biserica de lângă noi ar avea 100% enoriași sfinţi de trecut în calendar. Oi fi eu cârcotașă și invidioasă pe succesul misionar al parohiei vecine, dar am câteva argumente care nu-mi îngăduie să mă bucur ca de unul autentic.

În primul rând, generic vorbind, for some reason, nu reușesc deloc să mi-l închipui pe Isus urlând prin pieţele Ierusalimului ori pe uliţele Galileii, după cum nu pot să mi-l imaginez că Predica de pe Munte a fost convingătoare datorită decibelilor. Nici pe Arhanghelul Gabriel nu prea pot să-l văd în scena Buneivestiri zbierând în boxe: “Bucură-te, cea plină de har” (Lc 1,28), nici pe blânda Fecioară Maria răcnind din toţi rărunchii: “Fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Apoi, n-am auzit ca Isus să fi intrat cu bocancii în sufletul nimănui. Dimpotrivă, zice: “Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă glasul meu și-mi deschide ușa, voi intra și voi sta la el și el cu mine” (Apoc 3,20). Ce înţeleg eu din asta? Că lui Isus care stă (cu răbdare, umilinţă și iubire) la ușa inimii mele nu-i sare brusc muștarul că nu vreau/pot/știu cum să-i deschid, și atunci ia el situaţia în mâini și din Domnul nostru blând și smerit cu inima, devine un fel de mascat de la forţele speciale care dărâmă ușa pe mine că nu i-am deschis la prima, a suta ori a mia bătaie!

Şi, last but not least, e impecabilă imaginea aceea a sfântului Ioan Maria Vianney, care, proaspăt numit paroh într-un loc în care nimeni nu mai venea la biserică, ce face? Se apucă să urle la enoriașii lui și să ragă evanghelia prin pieţe? Nu. Se pune în genunchi și se roagă. În tăcere. În liniște. În pace. Şi oamenii încep să vină la biserică.

Să ne înţelegem bine: n-am nimic cu muzica psaltică, nici cu Liturghia bizantină, dimpotrivă. Însă, vorba unui prieten, nu-mi place să amestec plăcerile vieţii. Şi cred că discreţia, eleganţa duhovnicească, fineţea cu care Isus ne tratează sufletul ne obligă în conștiinţă și pe noi să-l tratăm la fel pe al celui de lângă noi. Evanghelia nu se vestește cu halebarda, iar concursul decibelilor dă corigenţi la tema Fericirilor evanghelice (abordarea aceasta a Liturghiei nu mi se pare a răspunde nici la Fericirea făcătorilor de pace, nici a celor blânzi, ce să mai spunem de cei sărăci în duh…). Şi da, libertate, libertate de exprimare și de orice, dar să nu uit că libertatea mea se termină acolo unde începe a ta. Una peste alta, genul acesta de manelizare a Liturghiei și a celor sfinte, în general, desfigurează eleganţa cu care Isus Domnul bate la ușa inimii noastre. E un soi de prozelitism penibil și infantil ca toate prozelitismele, care încearcă să-l aducă pe Dumnezeu în mijlocul cetăţii prin mijloace pe care el însuși le-ar fi descalificat. Derivată imediat din smerenia şi bunul-simţ evanghelic care-l prind bine pe un ucenic al lui Cristos e cordialitatea liturgică. Cordialitatea liturgică este atunci când (sic!) gândindu-mă că nu mi-ar pica bine să ridic Agneţul pe tonurile unui Sanctus din Missa de Angelis de la biserica de peste drum, nici parohului de acolo nu i-o plăcea in mod special să-i trepideze potirul pe altar cât eu, cuviosul Megafonie, mă nevoiesc într-un recital liturgic care ar ruşina şi pe cel mai mărunt practicant al isihiei.

Sfântul Augustin: “Cel care te-a creat fără de tine nu te poate mântui fără de tine”. Adică, nu există mântuire la kilogram, spiritualitate la hectar, făcută cu sila cooperativizării sufletului meu, într-o confiscare a liberului arbitru care mă transformă într-un creștin zombificat de duminică, de cânt frumos la Liturghie pe șapte voci și după aia mă duc să-mi bat nevasta că știe ea de ce.

În sensul acesta și în multe altele subînţelese din textul de faţă, îndrăznesc să-l rog pe şi pravoslavnicul părinte Decibelie de la biserica din vecini cu vorbele apostolului Paul: “Da, frate, eu te rog, fă-mi binele acesta în Domnul; liniștește inima mea în Cristos!” (Flm 1,20). În schimbul acestui favor, promit, în numele blândului meu paroh, să nu-l chinuim nici noi cu muzică gregoriană și nici să nu-i perforăm timpanele cu liniștea din timpul Liturghiei noastre.