Cel de-al treilea fel al crucii mântuitoare pentru noi este crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune şi despre ea vreo două vorbe, pentru că învăţătura întreagă îmi depăşeşte puterile. Pe această cruce se ridică creştinii cei mai desăvârşiţi. Ei sunt cei ce o cunosc şi ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg şi cu putere. Cum ar putea alţii să vorbească aşa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi şi liniştindu-se cât de cât de framântarea lor dinăuntru, să creadă că a facut deja tot ce trebuie şi se aşteaptă de la creştini.

Nu, nici în această situaţie nu a făcut încă totul. Chiar şi cel ce s-a curăţat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creştină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curăţat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată şi neprihanită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfă i se cuvine Neprihănitului.

Priveşte Golgota. Acolo, crucea tâlharului înţelept este crucea curăţirii de patimi, iar Crucea omnului este crucea jertfei curate şi neprihănite. Ea este rodul predării în voia lui Dumnezeu – necondiţionată, deplină, fără întoarcere.

Ce l-a urcat pe Cruce pe Mântuitorul nostru? Această predare de sine în grădina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga să treacă de la el paharul acesta, dar iată cum rosti hotărârea definitivă: „Însă nu precum voiesc eu, ci precum tu voieşti” (Mt 26,39).

De la cuvântul „Eu sunt” cad cei ce veniseră să-l lege. Dar apoi tot ei îl leagă. De ce? Pentru că el însuşi se legase mai înainte, predându-se în voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, întreaga făptură se cutremura şi morţii înviau, iar el stătea nemişcat pe Cruce, căci îşi predase duhul lui Dumnezeu. Astfel sunt toţi cei ajunşi la măsura bărbatului desăvârşit, cei ce au atins măsura vârstei plinirii lui Hristos. Aceştia sunt cu toţii, ca să spunem aşa, răstigniţi pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este ţintuită orice mişcare voluntară a lor, orice gând şi orice dorinţă. Sau, mai bine zis, pe acestea din urmă, în înţelesul şi sub forma lor obişnuită, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu este cea care îi mişcă, inspiraţia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se în inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determină toata activitatea.

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel această stare: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Imediat ce s-a răstignit împreună cu Hristos – el, apostolul, bărbatul desăvârşit – a încetat să mai trăiască prin el însuşi şi Hristos a început să trăiască în el. Sau a trecut într-o stare despre care scrie aşa în altă parte: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca sa voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a lui bunăvoinţă (Fil 2,13).

Aceasta este culmea desăvârşirii creştine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toţi. De aceea, toţi cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicţie cu toate rânduielile vieţii pământeşti şi ori suferă prigoane şi chinuri, ori devin şi sunt consideraţi nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieţii lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sunt uniţi cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu. Numai prin el, Unicul, trăiesc şi lucrează, ascunzându-se în cea mai adâncă şi mai tăinuită tăcere, într-o totală lipsire de orice mişcare.

Se spune că sus, la limita atmosferei noastre, se opreşte orice mişcare a stihiilor pământeşti. Acolo tronează liniştită numai stihia universală. Acesta este modelul celor răstigniţi împreună cu Hristos, care au încetat să mai trăiască prin viata lor şi au început să trăiască numai în Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predării în voia lui Dumnezeu, singura care le dă valoare şi lucrează în ei, respingând orice socoteli şi acţiuni personale.

Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Şi pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfârşitul, unde trebuie să fim şi să ajungem şi pentru ca, ştiind, să înţelegeţi cu toţii că, orice aţi avea sau aţi face bun, să-l socotiţi drept nimic, dacă nu aţi ajuns până la această înălţime a vieţii duhovniceşti, care ne-a fost menită şi care este aşteptată de la noi.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)