Urmăresc de ceva vreme scriitura din „Adevărul” a unui domn pe nume Eugen Tănăsescu, care susţine că este preot și jurnalist. Nu am căderea să-i contest prima calitate (deși în modul în care ia foc prin comentarii și în condescendenţa expertă cu care își declamă opiniile din toate domeniile posibile, mi-e greu să-­l regăsesc pe Cristos cel blând și smerit cu inima al cărui ucenic se presupune că este preotul). Dar, în virtutea faptului că am o vagă idee cu ce se mănâncă jurnalismul, consider că pot să atrag atenţia asupra câtorva cerinţe minimale ale jobului de scriitor prin ziare cu care se laudă dl. Tănăsescu.

În clasa întâi la școala de jurnalism se învaţă două lucruri elementare ale abecedarului acestei meserii. Primul este verificarea unei informaţii din minimum 3 surse. A doua, înainte ca jurnalistul să treacă dincolo de știre pentru a emite o opinie personală cu privire la evenimentul luat în discuţie, bunul-simţ comun, smerenia intelectuală și deontologia profesională, toate la un loc sau luate separat, îl obligă să se documenteze din surse oficiale cu privire la subiectul abordat. Ca să fim foarte direcţi și clari, nu vorbești despre dogmatica catolică având ca bibliografie „Times New Roman” (am mai scris despre aceste cutume aberante de informare și rezultatele lor catastrofale, aici). Dacă jurnalistul silitor, elev în clasa întâi, a îndeplinit conștiincios ambele cerinţe de mai sus, va produce un articol care prezintă o opinie informată și echidistantă. Cu alte cuvinte, va fi jurnalist, nu scenarist de ficţiune.

Bag seamă că domnul auto-intitulat jurnalist Tănăsescu nu a trecut clasa la lecţia asta fundamentală, fiindcă altfel nu văd cum ar fi putut să producă o asemenea manea teologică precum cea publicată în „Adevărul” de azi: „Spovedania Papei Francisc atacă infailibilitatea papală”. Domnul preot-jurnalist-comentator-de-tot-și -de-toate face niște afirmaţii care dacă n-ar fi abracadabrante și pretins expert exprimate, ar fi numai bune de „Cascadorii Râsului”. În rezumat, domnul Tănăsescu pretinde că spovedania Papei Francisc anulează dogma infailibilităţii papale. Cum ziceam, tot scenariul e atât de ridicol, încât mă rezum să comentez doar câteva afirmaţii ale domnului Tănăsescu:

1. „Papa Francisc a surprins din nou întreaga lume prin gestul de a se spovedi în Biserica Sf. Petru de la Vatican. Evenimentul pune în discuţie însă infailibilitatea papală”. Poate doar pentru maneliștii teologiei, care comentează dogmatică lăutărește pe forumuri, fără să fi înţeles prea bine nici fundamentele Crezului. Şi de când gestul unui creștin de a se spovedi poate fi calificat drept „surprinzător”?

2. „Iată cum, un gest public al Papei Francisc va pune jar în discuţiile teologice din Biserica Catolică… Sunt convins însă că gestul nu va rămâne fără urmări în cercurile teologice. Căci, dacă un papă merge şi se spovedeşte, se naşte o întrebare: Cum rămâne cu infaibilitatea papală?”. Domnule Tănăsescu, îndrumătorul meu spiritual (iezuit, ca papa – ce să-i faci, nimeni nu-i perfect!) are o vorbă tare faină: „Mi-e frică de oamenii cu convingeri prea ferme, pentru că sunt lipsiţi de umor și de creativitate”. Dincolo de asta, vă asigur că în mintea teologilor serioși (indiferent de confesiune) nu se va naște deloc întrebarea de care pomeniţi, care intră în fieful neguros al întrebătorilor habarneavuţi ce-și dau cu părerea academic despre mere în discuţii în care toată lumea vorbește despre… banane. Cu alte cuvinte dilemele de felul celei iscate de dumneavoastră din pură confuzie și dezinformare sunt pentru diletanţi și activiști anonimi de pe forumuri, nu pentru teologi, fie ei chiar șî începători.

3. „Un posibil răspuns am găsit pe Internet, pe un site de apologetică romano-catolică, ce spune aşa: «…infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă»” (O credinţă fără dubii, profamilia.ro). Bingo! Trebuia să mergeţi și mai departe de atât ca să înţelegeţi până la capăt, adică trebuia să fi citit documentul oficial care proclamă această dogmă: Constituţia Dogmatică „Pastor Aeternus”, proclamată în 1870 la Conciliul Vatican I. De acolo jurnalistul din dumneavoastră ar fi aflat ca, pentru ca o învăţătură a papei să fie considerată infailibilă trebuie să îndeplinească 3 condiţii fundamentale:

–         să fie exprimată de Pontiful Roman ex cathedra (adică în exercitarea autorităţii sale apostolice supreme) – faptul că papa se fotografiază cu trecătorii prin Roma purtând nas de clovn nu e o exprimare a infailibilităţii sale;

–         să definească doctrine de credinţă sau morală – dacă papa vorbește într-un discurs despre încălzirea globală și despre dispariţia croncobaurului din fauna ecuatorială, asta nu e declaraţie infailibilă;

–         doctrine care sunt urmate de întreaga Biserică – cu alte cuvinte, dogma Ridicării la Cer a Sfintei Fecioare Maria (care, by the way, e singura formulare dogmatică infailibilă din 1870 și până în zilele noastre) nu se adresează doar Bisericii Catolice din Groenlanda, ci întregii Biserici, de pe tot cuprinsul lumii.

4. „Cine poate spune cât cântăreşte opinia personală a Papei în decizia lui solemnă? Poate Papa să se «autoconcedieze» din postura de papă, pentru a a avea opinii personale? Ce se întâmplă când acestea intră în conflict cu postura papală?” Păi, domnule Tănăsescu, dincolo de faptul că mi se pare că îngerul contabil a fost pus pe liber, aș spune că aceste îngrijorări sunt mult prea scolastice pentru o faţă bisericească pravoslavnică. Apoi, parafrazând o binecunoscută pericopă evanghelică, dacă dumneavoastră îmi răspundeţi la întrebarea asta: „Ce se întâmplă când arivismul intelectual intră în conflict cu calitatea de preot al lui Cristos?” promit să vă răspund și eu, contabil, la toate întrebările de mai sus.

5. „Dar noi, românii, cred că suntem obişnuiţi cu această stare de lucruri. La noi, aproape toţi şefii se cred infailibili”. Trebuie să recunosc, încheierea articolului e apoteotică. La așa bazaconie, așa final.

Stimate domnule Tănăsescu,

În încheiere, vă invit să reflectaţi asupra faptului că nu orice bărbat care are în dotare un patrafir și-o cădelniţă devine automat preot după inima lui Cristos, după cum nici orice om înzestrat cu reportofon și tastatură nu se cheamă musai jurnalist. Şi tot în încheiere, îmi vine să vă dau cu dedicaţie o pildă genială dintr-un posibil pateric al papilor (întâmplarea e reală). Se zice că avva Ioan Paul al II-lea era invitat la o conferinţă în cadrul căreia să dialogheze cu tinerii. Şi unul dintre ei, atotștiutor și expert în nenumărate convingeri care mai de care mai convinse, îi spune papei așa: „Eu sunt sătul de Biserica asta de păcătoși, în care se minte, se fură, se greșește catastrofal”. Avva Ioan Paul al II-lea răspunde: „Fiule, știi, o singură mângâiere am: că în Biserica asta despre care vorbești e loc destul și pentru sfinţi ca tine și pentru păcătoși la mine”. Dumneavoastră pe unde vă regăsiţi prin pilda asta, domnule Tănăsescu?