I, II, III

Al doilea fel de cruci sunt crucile lăuntrice. Pe acestea le întâlnim în timpul luptei cu patimile şi cu poftele. Spune Sfântul Apostol: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal 5,24). Şi l-au răstignit? Aşadar, este vorba de o cruce pe care şi-au răstignit aceste patimi şi pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrânge omul vreo patimă de câteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi; daca încă o va înfrânge, atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Şi fiindcă această lupta este anevoioasă, amară şi dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlântată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mâinile țintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atât este de greu şi de dureros.

Fără osteneală şi fără durere nu se poate, pentru că patimile, deşi, venind din afară, ne sunt străine, aşa de tare s-au lipit de trupul şi de sufletul nostru, încât au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufleteşti şi în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mântuitor, şi această izbăvire nu se obține altfel decât prin durere.

Când ne dor polipii, un corp străin se naşte în corpul nostru, creşte şi dă rădăcini. Dacă nu-i retezi, nu te poți vindeca, iar retezarea este dureroasă. Mai bine să doară, dar această durere să înapoieze sănătatea. Iar dacă îi laşi şi nu-i tai, tot vor durea, însă această durere nu va mai fi spre sănătate, ci înspre întețirea durerii, şi poate chiar spre moarte.

Ştii cum se vindecă boala siberiană? Se taie şi se scoate afară buba, se arde locul şi se mai unge cu o otravă şi se freacă cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar dacă o laşi aşa, durerea va rămâne durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este şi în lupta cu patimile sau cu dezrădăcinarea lor: este dureroasă, dar mântuitoare. Iar daca laşi patimile şi nu le dezrădăcinezi, te vor strâmtora în continuare, îți vor pricinui durere, suferință, dar nu spre mântuire, ci spre pieirea şi moartea spirituală, căci plata păcatului este moartea (Rom 6,23).

Care patimă nu este dureroasă? Mânia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguieşte, zgârcenia nu te lasă să mănânci şi să dormi, mândria jignită roade ucigător inima; şi orice altă patimă – ura, suspiciunea, gâlceava, dorința de a fi pe placul oamenilor, atracția pentru anumite lucruri şi persoane – ne pricinuieşte, fiecare, suferința ei, astfel încât a trăi în patimi este acelaşi lucru cu a merge desculț pe lame de cuțit sau pe cărbuni aprinşi, sau a fi în situația omului căruia şerpii îi înveninează sângele.

Şi iarăşi, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Câtă vreme există mândrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor şi nu umblă fără fiicele ei. Doar că nu fiecare le are pe toate în aceeaşi măsură: la unul precumpăneşte una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se şi chinuieşte din pricina lor. Fiecare este chinuit şi răstignit de patimi, însă nu spre mântuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtând patimile, te sfâşii cu ele şi pieri. Nu este oare mai bine să-ți produci singur suferință înlăuntrul tău tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mântuire? Este de ajuns să schimbi direcția cuțitului şi, în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacția patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele şi împotrivindu-te lor în toate. Şi aici va fi durere şi suferință a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniştire îmbucurătoare, aşa cum se întâmplă când rana este acoperită cu un plasture tămăduitor.

Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ți depăşeşti mânia şi nu-ți place; dacă o biruieşti, te linişteşti, dar dacă îi dai satisfacție, multă vreme te vei frământa. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine şi să ierte; dacă iartă, pace dobândeşte, iar de se răzbună, nu va avea linişte. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Aşa stau lucrurile cu orice patimă. Şi patima te chinuieşte, dar şi lupta cu ea îți pricinuieşte suferință. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă şi te izbăveşte. Oricărui pătimaş trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe această cruce şi construieşte-ți o alta: crucea luptelor cu ele. Şi îți va fi răstignirea pe această cruce spre mântuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, şi alegerea ar trebui să fie foarte uşoară. Totuşi, faptele nu o îndreptățesc întotdeauna. Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de câte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dându-i satisfacție, îşi face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o duşmănie inexplicabilă față de noi înşine! Altul chiar se pregăteşte de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeşte cu cererile ei, o urmează numaidecât. Iar porneşte şi iar îi cedează. Face de câteva ori aşa, şi rezultatul este acelaşi.

(va urma)

(din Sf. Teofan Zăvorâtul, „Viaţa lăuntrică”, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, comandă aici)