Pope FrancisClaudia Stan în dialog cu Marius Taloș, preot-călugăr iezuit, Superior Regional al „Societăţii lui Isus” în România

Pontificatul Sfântului Părinte Francisc începe sub auspiciul unei afirmaţii pe care o face despre sine (și pe care o repetă ulterior cu mai multe prilejuri, printre care și în interviul acordat iezuitului Antonio Spadaro pentru „Civiltà Cattolica”): „Sunt un păcătos”. Oare nu cumva acest autoportret ne oferă o lentilă prin care, dacă privim toate declaraţiile Papei Francisc pe care, în acest prim an de pontificat, presa le-a calificat drept șocante, acestea devin foarte naturale și coerente? Şi cum se conciliază „sunt un păcătos” cu formularea dogmatică a infailibilităţii papale?

Sunt un mare păcătos” este o expresie extraordinar de densă și nu poate fi limitată numai la o înţelegere strict religioasă ori confesională; atunci când o interpretăm în contextul ei, îi descoperim forţa, și nu pasivitatea, care se transformă într-o interprelare vehementă a societăţii de astăzi. Dacă îmi permiteţi, aș face o scurtă radiografie a acestei afirmaţii: „Sunt un păcătos”, care-i permite Sfântului Părinte nu doar să se recunoască în realitatea sa, dar și să spună lucrurilor pe nume. Există cel puţin trei contexte în care afirmă că este un păcătos și cere tuturor semenilor să se recunoască păcătoși, dar cu trei mari „nu”-uri: „sunt un păcătos, dar nu sunt un corupt”, „sunt un păcătos, dar nu am voie să calomniez” și, poate cel mai acut, „sunt un păcătos, dar nu îmi este îngăduit să fiu un ipocrit”. Cu alte cuvinte, vedem cum această recunoaștere a unei slăbiciuni – declinate și în alte contexte sub forma „recunosc că am greșit”, „admit că atunci nu știam” sau „de atunci am învăţat că…” – nu se contrapune infailibilităţii dogmatice a Sfântului Părinte, fiindcă aici el vorbește despre persoana sa, despre individul Jorge Mario Bergoglio. El transformă această slăbiciune într-o armă, dar nu într-o armă polemică, ci într-o armă a parresiei, adică a curajului de a spune lucrurilor pe nume. Şi pornind de la recunoașterea acestei păcătoșenii, spune că nu avem voie să fim corupţi, adică ne mobilizează, ne smulge din atrofierea simţului păcatului, afirmând că încă se mai poate face ceva, iar corupţia este un lucru inacceptabil, mai ales în dimensiunile pandemice prin care este atacată societatea umană la nivel global… Este importantă recunoașterea unei slăbiciuni personale precum și gravitatea păcătoșeniei inclusiv pentru mediile necreștine, chiar dacă păcatul ca atare înseamnă o îndepărtare sau abatere de la Dumnezeu. Este relevant pentru toată lumea – și pentru cei care cred și pentru cei care nu cred – faptul de a se recunoaște că suntem greșitori și că este inacceptabil, în schimb, să cădem într-una din cele trei forme de păcat considerate ca fiind intolerabile. În cartea „Corupţie și păcat” (Editura ARCB, București, 2013), Sfântul Părinte vorbește despre legătura dintre corupţie și păcat pe de o parte, însă menționează la un moment dat mai multe forme ale corupţiei, dintre care calomnia și ipocrizia, care, repet, reprezintă niște etape agravante, teribile. Lucrurile acestea sunt adresate, strigate tuturor oamenilor, credincioși sau necredincioși, fiindcă nimeni nu poate să spună: „Corupţia și ipocrizia nu mă privesc, pentru că nu fac parte din Biserica Catolică sau Ortodoxă sau sunt de altă confesiune”…

Este interesant că aţi amintit infailibilitatea papală, care, pentru credincioșii catolici, constituie adevăr de credinţă. Dintr-o confuzie uzuală, se pune adesea întrebarea aceasta: cum este posibil ca o persoană infailibilă să fie, totodată, păcătoasă? Cred că se cuvine punctată esenţa dogmei infailibilităţii, pentru a se înţelege cum aceasta nu poate să contravină păcătoșeniei individuale a persoanei Sfântului Părinte.

Întâi de toate, insist în a spune că actualul Sfânt Părinte continuă mai multe intuiţii providenţiale ale predecesorilor săi. Iar atunci când se recunoaște pe sine ca păcătos, Sfântul Părinte Francisc se înscrie în descendenţa iniţiativelor de recunoaștere onestă a limitelor și a păcatelor inclusiv din istoria Bisericii; Papa Ioan Paul al II-lea, care va fi canonizat pe 27 aprilie anul acesta, și-a cerut iertare, în numele Bisericii, pentru greșelile comise de multe ori, în istoria războaielor religioase, în istoria exploatării omului de către om, în sclavagism și așa mai departe… Actualul Pontif roman continuă, așadar, această tradiţie a recunoașterii greșelniciei omenești, însă o asumă într-o formă personală și existenţială: nu cere iertare numai pentru greșelile Bisericii din trecut și la nivel global, ci spune: „Eu sunt un om păcătos, eu am greșit în anumite etape din viaţa mea” și o face raportându-se la persoana sa, la experienţele sale umane. Aici ajung la distincţia la care vă refereaţi și care este una cât se poate de clară în istoria dogmaticii și a Bisericii. Dogma infailibilităţii papale este proclamată cu ocazia Conciliului Vatican I, între anii 1869-1870, prin constituţia „Pastor Aeternus”, și susţine că atunci când Sfântul Părinte, împreună cu Magisteriul ordinar sau obișnuit al Bisericii, face o afirmaţie de credinţă explicită, în mod oficial, ex-cathedra (adică fie în cadrul unui Conciliu sau printr-un document apostolic important), atunci se poate vorbi despre angajarea infailibilităţii pontificale. Este o infailibilitate care privește Magisteriul Bisericii și, într-un fel, Biserica întreagă, în sensul că Sfântul Părinte face o afirmaţie de credinţă nu în nume propriu, ci implicând întreaga Tradiţie, întreaga Biserică și învăţătura acesteia. Dacă înţelegem corect aceste condiţii și aceste situări ale infailibilităţii pontificale, așa cum este ea formulată dogmatic de către Biserica Catolică, înţelegem și că ele nu exclud faptul că persoana, individul, creștinul care se află pe scaunul pontifical rămâne tot un suflet care are nevoie să se spovedească și să-și mărturisească greșelile din viaţa personală.

Acest „sunt un mare păcătos” se revendică din „miserando atque eligendo”, motoul episcopal pe care Cardinalul Bergoglio și l-a păstrat și ca papă?

Moto-ul episcopal este inspirat dintr-o pagină de evanghelie: istoria chemării la credinţă și la convertire a unui vameș, Levi, care devine Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. El pune în evidenţă două momente din derularea filmului biblic al acestei convertiri: chemarea (diligendo) din privirea iubitoare (miserando) a lui Isus aţintită asupra vameșului (moment splendid reprezentat de Caravaggio!). Este un moment de reflecţie asupra privirilor lui Isus din evanghelii, puse în evidenţă mai cu seamă de Luca: să ne gândim doar la privirea lui Isus îndreptată către Petru în curtea Sinedriului și la aceea cu care se uită la Zaheu cel cocoţat în copac! Există o deosebire abisală între felul lumesc și cel divin de a înţelege iubirea; de cele mai multe ori, noi ne dorim să fim iubiţi pentru calităţile noastre, însă Dumnezeu ne iubește în pofida lipsurilor și a păcatelor noastre! Asta este milostivirea, a iubi persoana dincolo de ceea ce ea este sau face. Spunea Kurt Cobain, un cântăreţ care s-a sinucis înainte să împlinească 30 de ani: „Un prieten este acela care îţi rămâne prieten și după ce te-a cunoscut cu adevărat”. Şi mi se pare că aici se regăsește o intuiţie a Sfântului Augustin, care spune același lucru, precum și a Sfântului Pavel, în acel adagio magistral din Scrisoarea către Romani: „Cu greu moare cineva pentru un om drept. […] Dar Dumnezeu și-a arătat iubirea faţă de noi [prin faptul] că, încă de când eram păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,7-8).

În cursul acestui prim an de pontificat al Papei Francisc, mai multe declaraţii ale sale au ţinut primele pagini ale presei seculare. Poate cea mai titrată este cea legată de persoanele homosexuale, declaraţie făcută în iulie 2013 jurnaliștilor aflaţi în avionul cu care Sfântul Părinte se întorcea de la Rio de Janeiro: „Dacă o persoană este homosexuală și-l caută cu bunăvoinţă pe Domnul, cine sunt eu să-l judec?”. Partea a doua a acestei declaraţii, care explicitează sensul acestei întrebări retorice, e trecută adesea de presă sub tăcere: „Catehismul Bisericii Catolice învaţă că persoanele homosexuale nu trebuie discriminate, ci trebuie să fie primite. Problema nu este de a avea această tendinţă, problema este de a face propagandă”. Într-o cultură agresiv individualistă și egolatră, „a primi” nu pare a mai face parte din opţiunile noastre cotidiene. Ce mai semnifică „a primi”?

Aș spune că este important să facem o dublă contextualizare. În primul rând, să vedem în ce împrejurare a rostit Sfântul Părinte acele cuvinte în legătură cu – atenţie! – judecarea homosexualilor, și nu cu aprecierea lor obiectivă sau cu recunoașterea lor sau cu legitimarea lor ca atare. În cadrul aceleiași declaraţii, Sfântul Părinte condamnă vehement lobby-ul, propaganda homosexuală. Este o primă delimitare și recontextualizare pe care o consider importantă. Cea de-a doua privește Scrisoarea Sfântului Apostol Iacob, care vorbește despre judecarea aproapelui: „Aşa să vorbiţi şi aşa să faceţi ca nişte oameni care vor fi judecaţi după legea libertăţii, căci judecata este fără îndurare pentru cel care nu este îndurător; dar îndurarea învinge judecata” (Iac 2,12-13). Iată o posibilă cheie hermeneutică a afirmaţiei Sfântului Părinte: prin faptul că Papa Francisc spune „cine sunt eu să judec?”, el nu face altceva decât să admită că unul singur este judecător, Dumnezeu, însă prin aceasta nu inocentează opţiunea homosexuală de orice calificare morală sau etică. Repet, este nevoie de o dublă contextualizare: pe de o parte, ca om, nu-și permite să judece o opţiune a unei persoane care, dealtfel, este îndreptată spre Dumnezeu, însă, pe de altă parte, această suspendare a judecăţii nu invalidează problematica unei evaluări teologice și antropologice creștine. Dovadă o faimoasă luare de poziţie cu privire la unirile homosexuale, care, pe vremea când era Arhiepiscop de Buenos Aires, i-a atras din partea președintei statului, Cristina Kirchner, calificativul de obscurantist de Ev Mediu!

În plus, poate un aspect mai puţin vehiculat de presă, dar care este grăitor în privinţa poziţiei Sfântului Părinte în chestiunea aceasta, este faptul că, la două luni după declaraţia din avion, în septembrie 2013, l-a excomunicat pe preotul american Greg Reynolds, care susţinea căsătoria homosexualilor și hirotonirea femeilor.

Iată! Eu consider că informaţii de felul acesta sunt necesare pentru formarea unei înţelegeri adecvate asupra unor afirmaţii nefericit extrapolate din contextele lor. Sfântul Părinte nu propune o învăţătură nouă, ci ne cere o înţelegere și o milă reînnoită în spirit evanghelic. Sigur, aceasta nu exclude interogarea mai mult decât stringentă a recunoașterii obiective a unor astfel de opţiuni, în contextul, de pildă, al acestei gender ideology care a capătat o amploare nebănuită în ultimii ani. De aceea, Sfântul Părinte pregătește un răspuns și aș spune, de data aceasta, magisterial, adică oficial. Pentru Sinodul din toamna anului 2014, pe tema vieţii de familie, Sfântul Scaun a adresat parohiilor din întreaga lume întrebări cu referire la diferite realităţi nu numai din viaţa familiei în sensul clasic, pe care-l cunoaștem, dar și cu privire la noile evoluţii din societatea civilă care împing spre acceptarea și recunoașterea unor forme necunoscute până acum, de convieţuire și raportare între personane de același sex etc. Cred că trebuie să așteptăm acest Sinod, pentru conturarea unei viziuni pastorale a Sfântului Părinte Francisc cu privire la homosexualitate. Repet, viziune pastorală nu înseamnă o schimbare a înţelegerii dogmatice și a moralei creștine. Pastoral înseamnă o altă raportare a Bisericii și a creștinilor la o realitate care capătă amploare. În ce măsură și în ce termeni? Nu sunt în măsură să anticip răspunsul Sfântului Părinte, dar pot să cred că acesta nu se va lăsa așteptat! Şi aici, din nou, vreau să atrag atenţia asupra unei particularităţi a stilului magisterial al Sfântului Părinte actual. În mod obișnuit, Pontiful roman, atunci când face o afirmaţie de credinţă sau morală, înţelege s-o exprime printr-un document explicit al Magisteriului sau într-un document pontifical, în care adevărurile de credinţă și afirmaţiile sunt declarate, argumentate în scris, în mod explicit, și apoi difuzate. În cazul acesta, Sfântul Părinte nu a avut intenţia de a angaja o afirmaţie de credinţă în sensul explicit și solemn al unui Magisteriu extraordinar. În schimb, gândirea sa este exprimată acum aproape zilnic prin luări de poziţie în cadre mai puţin convenţionale sau mai puţin oficiale, cum sunt predicile zilnice de la Casa „Sfânta Marta”, cum sunt acele faimoase mesaje pe Twitter, cum sunt articole, interviuri date nu neapărat în „L’Osservatore Romano”, care este oficiosul Vaticanului. Deci, toate acestea constituie niște noutăţi la nivelul modalităţilor de expresie și trebuie luate ca atare: să știm că ceea ce se spune în astfel de situaţii exprimă cu siguranță convingerile Sfântului Părinte, dar nu reprezintă niște afirmaţii magisteriale extraordinare în toată complexitatea lor și cu toată încărcătura lor dogmatică. Nu înseamnă că unele se opun celorlalte, însă afirmaţii extraordinare în materie de credinţă și morală nu se fac în fiecare zi și în orice cadru.

Legat de aceeași problematică, într-un interviu acordat publicaţiei iezuite „Civiltà Cattolica” în septembrie 2013, Sfântul Părinte afirmă că „Biserica se poate prăbuși ca o casă de cărţi de joc, dacă nu renunţă la obsesia pentru avorturi, homosexualitate și contraceptie”. „Obsesie” pare a un cuvânt dur.

Sfântul Părinte nu aprobă o reducere a problematicii din viaţa de familiei sau din sfera moralei la astfel de aspecte, care, desigur, sunt grave, dar care nu pot caracteriza întreaga complexitate a moralei creștine și a vieţii de familie. Deci a numi „obsesie” aceste trei subiecte nu înseamnă a le minimaliza gravitatea, ci a le reintegra într-un cadru mai amplu, care să ţină cont și de lumea în care persoana umană trăiește și își mărturisește credinţa. Este mai degrabă o resituare decât o tentativă de a spune „lucrurile acestea nu sunt importante”. Lucrurile acestea sunt importante, sunt grave, iar pentru asta este suficient să analizăm și alte luări de poziţie ale Sfântului Părinte în favoarea vieţii, în favoarea familiei, pentru salvarea unităţii familiei și pentru recunoașterea demnităţii femeii.

O altă declaraţie pe care presa seculară a considerat-o controversată este cea referitoare la atei, enunţată într-o predică din luna mai 2013: „Ateii ar trebui văzuţi ca oameni buni dacă fac binele. Cu toţii avem datoria de a face binele. Faceţi fapte bune și vom găsi un punct de întâlnire”. Au existat chiar voci care au comentat ca Sfântul Părinte, prin această afirmaţie ar fi legitimat mântuirea ateilor.

Cred că în toate declaraţiile de felul acesta e important să vedem un „fir roșu”, comun, care este favorizarea unei apropieri cu îndurare și respect omenesc de noile categorii care fac obiectul excluziunii religioase sau sociale în contemporaneitate: homosexualii, ateii ș.a.m.d. Sfântul Părinte înţelege să se facă aproape și de cei care nu cred și de cei care au au un anume simț religios, practicând alte religii. Înţelege să aibă respect și să recunoască demnitatea umană a celor cu opţiuni sexuale diferite. Şi toate acestea trebuie integrate cu atenţie faţă de toţi marginalizaţii din punct de vedere social. Biserica, atunci când a continuat să trăiască și să predice opţiunea preferenţială pentru cei săraci nu s-a limitat niciodată la o înţelegere materială sau economică a acestei sărăcii, dar a recunoscut întotdeauna multiplele sale dimensiuni și faţete. Există o sărăcie materială, după cum există una ideologică, una socială, una a discriminării… Sfântul Părinte, când încearcă să se facă aproape acestor categorii, nu înseamnă imediat că sanctifică aceste precarităţi, dimpotrivă, arată prioritatea vieţii și a demnităţii umane ca o exigenţă evanghelică indiscutabilă, iar lucrul acesta nu invalidează judecata sau aprecierea obiectivă care este dată de Magisteriu așa cum este exprimat în catehism sau tradiţie. Este bine să nu confundăm aceste planuri: planul dogmatic și strategia pastorală de a se apropia de oameni. Nu aruncăm copilul odată cu apa murdară din lighean!

Pentru că am vorbit despre legătura cu alte religii, dincolo de faptul că fost numit persoana (și nu personalitatea!) anului de către „Time”, mi se pare foarte interesant faptul că a fost menţionat între cei 50 cei mai importanţi evrei ai anului! Cred că este o premieră și, în sensul acesta consider emblematică prietenia Sfântului Părinte cu rabinul Abraham Skorka, prietenie al cărui rod este o fabuloasă carte de dialoguri „Despre cer și pământ”, care, în opinia mea, ar putea funcţiona oricând ca manual de dialog, lecţie de eleganţă intelectuală și spirituală. La întâlnirea din martie 2013 cu reprezentanţii diferitelor religii și confesiuni, Papa Francisc vorbea despre „unitatea între toate persoanele care cred în Cristos” și despre „legătura spirituală specială” care-i uneşte pe creştini şi evrei. Pentru un pseudo-creștinism care cultivă dezbinarea, în care se poartă o adevărată cruciadă confesională pentru confiscarea mântuirii și care nu ezită în a califica poporul evreu, și acum, după două mii de ani, drept ucigaș de Dumnezeu, această afirmaţie a Sfântului Părinte poate fi etichetată drept curată erezie.   

Cred că trebuie să înţelegem originalitatea Sfântului Părinte ca pe o întoarcere la origini. La originile identităţii noastre de creștini și, aș spune, la originile chemării noastre de oameni. Vedeţi, prietenia atât cu rabinul Skorka, cât și cea cu Arhiepiscopul greco-catolic de Buenos Aires, actualul Sfânt Părinte le-a cultivat încă înainte să fie papă și lucrul acesta mi se pare semnificativ dintr-un motiv cât se poate de precis: ne arată că a rămas același om, iar opţiunile, convingerile sale îl caracterizează încă dinaintea alegerii ca Pontif suprem. Dacă-mi permiteţi, aș împrumuta titlul filmului despre Papa Ioan Paul al II-lea: e „un papă care a rămas om”! A rămas același om! În sensul de recunoscător al creaţiei lui Dumnezeu care se extinde la toate culturile, religiile și îmbrăţișează toate diferenţele. Nu este profesiunea de credinţă a unui relativist, ci mai degrabă profesiunea unuia care crede în cultura întâlnirii împotriva culturii exclusivităţii. Sunt două teme recurente în discursurile și luările de poziţie ale Papei Francisc: cultura întâlnirii înseamnă să-l întâlnesc pe cel diferit de mine, iar recunoașterea acestei diferenţe presupune la rândul ei recunoașterea propriei identităţi și a identităţii aproapelui. Cu alte cuvinte, această pledoarie pentru unitate nu înseamnă în niciun fel ocultarea sau ștergerea cu buretele a diferenţelor, a specificităţilor, a tradiţiilor religioase, confesionale și culturale. Lucrul acesta este valabil atât în dialogul ecumenic, cât și în dialogul interreligios. Şi, vedeţi, rabinul Skorka nu a încetat să fie nici rabin, nu a încetat să fie nici prieten prin această apropiere. După cum nici Jorje Mario Bergolio nu a încetat să rămână catolic în deschiderea sa și în cultivarea prieteniei și cu rabinul, dar și cu alţii: atei, marxiști, reprezentanţi ai unor păreri atât de diferite de a sa. Dacă este o interdicţie în mesajul Sfântului Părinte, aceea este îndreptată împotriva închiderii persoanei într-o enclavă care să ignore complexitatea acestei lumi.

Într-o declaraţie din ianuarie 2014, Papa Francisc califică internetul drept un „dar de la Dumnezeu”, lucru de bună seamă scandalos pentru anumite facţiuni ultratradiţionaliste, care demonizează tot ce ţine de comunicarea virtuală. Însă cred că altceva este mult mai puternic și mai demn de atenţie în această declaraţie, și anume faptul că Sfântul Părinte e foarte tranșant când spune că „dialogul nu înseamnă renunţarea la propriile idei și tradiţii, ci doar la pretenţia că acestea sunt unice și absolute”. Așadar, dialog fără monopolizarea adevărului?

Este o întrebare foarte importantă și pentru a da un răspuns, cred că trebuie să ţinem cont de avertismentul atât de realist al Fericitului Vladimir Ghika, acela de a nu complica lucrurile simple și, în același timp, de nu simplifica excesiv realităţi complexe în sine. Pornind de la acest avertisment sapienţial, aș spune că deschiderea pentru dialog, așa cum este înţeleasă de Sfântul Părinte, nu presupune, în nicio circumstanţă, sacrificarea adevărului în numele căruia se iniţiază dialogul. Este o ispită să extrapolăm acele citate sau afirmaţii care vorbesc despre deschidere, uitându-le pe celelalte care vorbesc despre identitate: identitatea creștină și identitatea care hrănește finalmente misiunea. Același papă care îndeamnă la dialog susţine în „Evangelii Gaudium” ideea de misiune. Sfântul Părinte Francisc este o personalitate simbolică nu în sensul unei reprezentativităţi exterioare, ci în sensul etimologic al cuvântului care îngemănează aspecte care par contrarii unora celorlalte. Papa dialogului este și papa mărturisirii de credinţă. Acest lucru răzbate în cuvintele sale despre adevăr: „nu există adevăr fără iubire”, „iubirea este cel dintâi adevăr”, „dacă nu există iubire, nu există niciun adevăr” (Omilie rostită în Casa „Sf. Marta”, 4 iunie 2013). Cred că în această perspectivă putem să înţelegem pledoaria pentru adevăr a Sfântului Părinte, atât de conectată la Magisteriul Bisericii Catolice, în care se afirmă: „dacă iubirea are nevoie de adevăr, atunci și adevărul are nevoie de iubire; iubirea și adevărul sunt inseparabile” („Lumen Fidei”, 27).

Cum să interpretăm corect acel tranșant: „Cred în Dumnezeu, nu într-un Dumnezeu catolic, nu există un Dumnezeu catolic”, care poate părea un soi de reformulare a Crezului mai mult decât laxistă din partea șefului suprem al catolicismului?

Ca orice bun catolic, noi știm că atunci când rostim Crezul, că trăsătura catolicităţii este atribuită Bisericii. De aceea, nu spun „cred într-un Dumnezeu catolic”, ci într-o Biserică definită prin patru trăsături: una, sfântă, catolică și apostolică. Este vital să înţelegem catolicitatea (adică universalitatea) ca pe un atribut al Bisericii lui Cristos, deci în sensul acesta strict devine comprehensibilă afirmaţia Sfântului Părinte, care se delimitează de un Dumnezeu confiscat confesional. Atenţie, însă, că acest lucru nu invalidează afirmaţia din Constituţia apostolică „Lumen Gentium”, în care Magisteriul oficial al Bisericii Catolice exprimă convingerea că adevărul subzistă, adică sălășluiește în Biserica Catolică. Pe marginea acestui „în” există o întreagă discuţie hermeneutică asupra posibilelor sensuri: exclusiv, primordial, intensiv. Dar dincolo de asta, cred că ceea ce este important de reţinut, atât din „crezul” Papei Francisc, cât și din Magisteriul Bisericii Catolice este că ambele îl lasă pe Dumnezeu să fie un Dumnezeu al tuturor oamenilor: nu doar al catolicilor, nu doar al unei singure confesiuni, nu doar al unei religii! Este Dumnezeul tuturor!

Într-un interviu acordat lui Eugenio Scalfari pentru „La Repubblica” în octombrie 2013, spune că atunci când întâlnește o persoană clericalistă, devine brusc anticlerical. Iarăși, o astfel de afirmaţie, făcută de un preot, Episcop al Romei, sună foarte șocant! Aș spune că Sfântul Părinte nu se sfiește absolut deloc să pună degetul pe rană, iar clericalismul este una din rănile Bisericii Catolice contemporane. Cu aceeași onestitate, admite că femeilor ar trebui să li se acorde un rol mai important în Biserică (și aici, feministele s-au grăbit să întrevadă, în mod greșit, o posibilă deschidere spre o viitoare hirotonire a femeilor). Iată niște subiecte delicate, pe care Sfântul părinte la abordează direct, fără false pudori ecleziale.

A traduce înfierarea clericarismului într-o atitudine anticlericală ar fi reducţionist și incorect faţă de părerea globală a Sfântului Părinte despre preoţia catolică. Anticlericalismul nu este viziunea sa, căci pe Twitter îndeamnă: „Sprijiniţi-i pe preoţi cu iubirea și rugăciunile voastre, astfel încât să poată fi păstori după Inima lui Isus”. Însă clericarismul reprezintă o denaturare, o caricaturizare a imaginii originare a preotului înţeles ca păstor. Şi de câte ori nu spune că acești păstori trebuie să fie unși, și nu unsuroși, să miroasă mai degrabă a oaie decât a parfumuri fine! Sfântul Părinte își dorește preoţi după chipul și asemănarea lui Cristos, iar denaturările se cer corectate, nu tagma preoţească eliminată. Acesta este punctul de plecare decisiv în atitudinea sa. La fel, când se vorbește rolul femeii, pe de o parte recunoaște discriminarea la care a fost supusă nu numai în istorie, ci și în contemporaneitate, nu numai în societate, ci și în Biserică. Dar este cât se poate de ferm în privinţa posibilităţii de hirotonire a femeilor: „Preoţia rezervată bărbaţilor, ca semn al lui Cristos Mirele care se dăruiește pe sine în Euharistie, este o problemă care nu se pune în discuţie” („Evangelii Gaudium”, 104). Vedeţi, există o imagine mediatică a Sfântului Părinte, o imagine care subliniază și uneori scoate din context anumite afirmaţii, trecând cu vedere alte afirmaţii care redimensionează și ce a spus și ceea ce nu a spus. Această imagine nu reprezintă decât o frântură de realitate. Prietenul său, rabinul Skorka, spune că, în pofida percepţiei generale, Sfântul Părinte nu este omul care să facă spectacol televizat dintr-o Liturghie, nu are nici vocea, nici gesturile unui om de scenă. Ceea ce este cu adevărat spectaculos este profunzimea intuiţiilor sale, originalitatea sa întemeiată pe Scriptură și dimensiunea evanghelică și profund cristologică a tuturor afirmaţiilor sale.

Dimensiunea aceasta evanghelică tinde uneori să se rutineze, să nu mai fie trăită în parametrii iubirii totale. Şi atunci, Sfântul Părinte îi aduce pe oamenii lui Dumnezeu cu picioarele pe pământul Galileii contemporane, unde sunt chemaţi să slujească în iubire și umilinţă, așa cum a slujit Cristos: în acest context, li se adresează preoţilor care circulă cu mașini scumpe și îi îndeamnă pe membrii Curiei Romane să asculte spovezi. Şi pentru  atitudini care tind să iasă din logica evangheliei și să se insereze în logica lumii, genul acesta de luări de poziţie încetează a mai fi truisme. Iarăși, papa are curajul de spune lucrurilor pe nume, de a pune degetul pe rană, de a ne smulge pe toţi din confortul și locșorul nostru călduţ, pentru a ne expedia pe uliţele prăfuite ale Galileii…   

Cred că este emblematic felul în care vorbește despre sărăcia evanghelică în raport cu opulenţa lumii. Spune așa: „Mi se rupe inima când văd un preot cu o mașină de ultimul tip”. Deci nu interzice, nu se focalizează asupra scandalului pe care îl produce un preot care coboară dintr-o limuzină, ci asupra realităţii inimii sale. Poate că nici Isus nu le-a fi interzis apostolilor ceva, dar, cu siguranţă, derapajele lor de la misiunea încredinţată i-au produs suferinţă. Asta nu înseamnă că, de acum înainte, apostolii zilelor noastre trebuie să meargă pe bicicletă! Vedeţi echilibrul între cele două extreme? Mașina este necesară, dar alegeţi-vă un model mai umil și folosiţi restul banilor pentru săraci! Iată cum se lărgește perspectiva, care nu cuprinde numai exigenţa asupra preoţilor și asupra sărăciei lor, dar și motivaţia acesteia. Este o sărăcie evanghelică radicală, dar cu profunde valenţe de dreptate și de realism. Omul are nevoie să se deplaseze, are nevoie să ajungă între oameni, dar pentru a împărtăși aceeași conditie, și a nu pentru se diferenţia de alţii. Şi continuă, spunând: „Măsura măreţiei unei societăţi e dată de felul în care îi tratează pe cei mai nevoiași membri ai săi, pe cei care nu au nimic altceva decât sărăcia lor”. Așadar, afirmaţiile nu sunt îndreptate împotriva preoţilor, ci împotriva unei societăţi nedrepte în ansamblul ei, care îi ignoră și îi strivește și mai tare pe cei lipsiţi de apărare. Acesta este vârful de lance al mesajului pontifical care se răsfrânge, in extenso, nu numai asupra preoţilor, ci asupra întregii societăţi.

Andrei Pleșu vorbește magistral, într-un text în care îi analizează pe „cei care cred că cred”, despre „gesticulaţia religioasă”, despre o credinţă care „se epuizează in ritualism bigot și superstiţie coregrafică”. Papa Francisc descrie și el „un creștinism alcătuit din devoţiuni propriu unui mod sentimental de a trăi credinţa, care în realitate nu corespunde unei autentice evlavii populare” („Evangelii Gaudium”, 70 )> Sancţionează inflaţia devoţională înclinată spre miraculism și golită de conţinut, când spune că Sfânta Fecioară „este mamă, și nu responsabila oficiului poștal, pentru a trimite mesaje în fiecare zi”. Este posibil ca din cauza copacilor să nu mai vedem pădurea? Adică, excesul devoţional, ca „gesticulaţie religioasă”, poate sufoca realitatea credinţei vii într-un Dumnezeu care ne iubește și pe care prea adesea în tratam ca pe un automat de împlinit dorinţe?

Pe când era Arhiepiscop de Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio a încurajat și a participat în numeroase rânduri la pelerinaje, una din devoţiunile mariane cele mai populare (și susţinute de el) fiind „Aparecida”, loc din Brazilia al unei apariţii Sfintei Fecioare, cu mare impact asupra pietăţii populare. Sfântul Părinte nu este reprezentant al unui curent gnostic, care, de înălţimea unei înţelegeri superioare a credinţei, ar dispreţui evlavia populară, nici vorbă de așa ceva! El nu dezavuează practica devoţiunilor, ci un anume „devoţionism” care este o pervertire a rugăciunii, survenită în urma izolării de angajamentul social și prin ruperea de învăţătura Evangheliei. Spune: „Învăţaţi să vă rugaţi în fiecare zi! Aceasta este calea prin care îl cunoști pe Isus și-l înviţi în viaţa ta. Rugăciunea, umilinţa, caritatea faţă de toţi sunt esenţiale în viaţa creștină. Viaţa creștinului nu se limitează la rugăciune, ci necesită permanentă dăruire de sine și curajul născut din rugăciune”. Cu alte cuvinte, nu face altceva decât să te întrebe ce faci după ce preotul anunţă: „Liturghia s-a sfârșit”, după ce ţi-ai făcut semnul crucii și ai ieșit din Biserică, pentru a intra în viaţa de zi cu zi. Nu devoţiunea este blamată, ci incoerenţa unui unui spirit care una se roagă și alta trăiește, care s-a rutinat în fractura dintre viaţa de credinţă și cea din lume.

În încheierea acestui dialog, în care am încercat să citim cuvintele și tăcerile de dincolo de cuvinte ale Sfântului Părinte Francisc din primul său an de pontificat, din calitatea dumnevoastră de preot iezuit (aparţinând, așadar, aceleiași familii monahale din care face parte și Pontiful roman), care consideraţi că este mesajul fundamental pe care Papa Francisc îl transmite lumii, dincolo de pripeala promovării unor declaraţii devenite spectaculoase prin decontextulizarea lor? Cu alte cuvinte, care este cheia pentru a face exegeza cuvintelor Sfântului Părinte, în loc să facem eisegeză, adică să forţăm sensuri care nu există decât prin decontextualizare?  

Eu cred că personalitatea Sfântului Părinte poate fi rezumată cel mai bine apelând la situarea persoanei sale în raport cu Dumnezeu și cu aproapele. Se definește pe sine ca fiind un om descentrat, pentru că are aceste două centre în afara sa și tocmai de aceea evanghelia îl izbăvește de propriul egoism. Cele două centre sunt Cristos și Biserica: altfel spus, este un om care-și cunoaște centrul, dar nu și-l identifică cu propria persoană, căci unul din păcatele cele mai grave pe care le poate săvârși un credincios este autoreferenţialitatea, adică să se privească pe sine în virtuţi, convingeri și opinii, în loc să se raporteze la ceea ce este esenţial în viaţa sa creștină: urmarea lui Cristos, și aceasta nu oricum, ci în Biserică, împotriva oricărui relativism. Este imposibil să înţelegem felul în care Sfântul Părinte își trăiește misiunea fără permanenta evocare și invocare a săracilor, a celor marginalizaţi, a celor ignoraţi. Ei sunt rănile lui Cristos! Şi până când nu-i întâlnim pe aceștia – nu în discursuri, nu în ideologii, ci în realitatea concretă –, nu putem spune că l-am întâlnit pe Cristos. Orice simplificare este riscantă. Urmarea lui Cristos se întrupează în alinarea rănilor sale din săracii de astăzi (fie ei săraci material sau spiritual, îndepărtaţi din cauza opţiunilor lor sexuale ori religioase), săraci care sunt pete tot în jurul nostru și care sunt niște profeţi, în măsura în care ne descoperă tuturor rănile unui Cristos înviat. Aceasta consider că este moștenirea cea mai preţioasă pe care o avem din primul an de pontificat al Papei Francisc.

Marius Taloș (n. 1970) a fost hirotonit preot iezuit în 2004. Este absolvent al Facultăţii de Electronică (Universitatea Politehnică București). Este licenţiat în Filosofie (studii la Padova) și Teologie fundamentală (studii la Paris și Frankfurt). Între anii 2005-2009 a activat în cadrul Centrului Cultural „Xaverianum” din Iași. Este autorul unei teze doctorale în domeniul Teologiei spirituale la „Universidad Pontificia Comillas” din Madrid. În prezent, este Superior Regional al „Societăţii lui Isus” din România și lucrează la Serviciul Iezuiților pentru Refugiați (JRS) din București.