Ştim cu toţii că Papa Francisc a fost desemnat de către revista „Time” persoana anului 2013. Şi m-aș lega de acest concept de persoană pentru a spune că persoana Sfântului Părinte este cea care imprimă un anume ton pontificatului și face asta prin 5 opţiuni personale fundamentale:

1.      Smerenia: „Sunt un mare păcătos!”, acestea sunt primele cuvinte ale Papei Francisc, rostite în ziua alegerii sale. Nu este vorba despre o smerenie găunoasă, care își  pune cenușă în cap de dragul unui soi de PR evlavios, ci o smerenie autentică, care se revendică din gândul acela al lui Thomas Merton, care spunea: „A fi smerit înseamnă a fi tu însuţi”.

2.     Sărăcia: „Cât mi-aș dori o Biserică săracă pentru cei săraci!”. Sărăcia aceasta este alimentată din sărăcia spirituală a primei Fericiri evanghelice enunţată de Isus Cristos în predica de pe munte, înţeleasă ca simplitate a inimii, ca libertate profundă a duhului.

3.     Iertarea: „Dumnezeu nu obosește niciodată să ne ierte, noi suntem aceia care obosim să-i cerem iertare”, spune în Evangelii Gaudium, o exortaţie apostolică eveniment, care poate fi calificată drept un best-seller al magisteriului pontifical.

4.     Slujirea: Prin câteva gesturi emblematice, papa Francisc se înfăţișează ca ucenic umil al Domnului, umblător pe uliţele Galileii contemporane și prin sinagogile lumii noastre de azi: spală picioarele unei femei în Vinerea Mare, în Advent îi îndeamnă pe membrii Curiei Romane să asculte spovezi, suferă la vederea preoţilor lui Cristos cel sărac coborând din mașini luxoase.

5.     Iubirea (întru adevăr): Sfântul Părinte trăiește iubirea caritabilă a celor marginalizaţi nu numai social și financiar, dar marginalizaţi prin opţiunile lor de viaţă. Din această iubire întru adevăr îzvorăște și deschiderea spre dialogul interconfesional (papa apreciază profund tradiţia bizantină a Bisericii), spre dialogul interreligios (este primul papă numit între primii 50 cei mai importanţi evrei ai anului 2013) și spre dialogul cu necredincioșii (este binecunoscută deschiderea sa faţă de ateii care fac binele).

Avem, așadar, în urma acestor opţiuni, o Biserică smerită, săracă, îndreptată spre iertare și slujire, gata să iubească întru adevăr? Poate nu încă, dar eu cred că aceasta este exigenţa pe care persoana actualul papă i-o cere, cu blândeţe, dar și cu fermitate, prin puterea exemplului personal.  Fiindcă suntem cu toţii martorii unui pontificat profund cristologic, în care contemplaţia și acţiunea se îngemănează extrem de firesc, ca în viaţa cotidiană a oricărui alt iezuit. Iar finalitatea acestei integrări este aceea că avem un papă este extrem de realist și de onest cu privire la rănile lumii și ale Bisericii contemporane, pe care le așează în rănile Mântuitorului aflat pe cruce, aflat în agonie până la sfârșitul lumii, după cum spunea Pascal.

Dragă cititorule,

Dacă ar fi să califici pontificatul Sfântul Părinte Francisc, care este consideri că este caracteristica lui esenţială, care se adresează vieţii tale, de om trăitor în lumea noastră, cu bunele și relele ei? Răspunde acestei întrebări printr-un comentariu la această postare, până pe data de 31 martie 2014, și vei intra automat în tragerea la sorţi care are ca premiu, oferit de acest blog, prima carte scrisă de un român despre actualul Pontif: „Papa Francisc, o întreită premieră” de Ecaterina Hanganu.