Spaţiul virtual e plin de cereri de ajutor. Nevoi, suferinţe, drame cât de poate de reale. Copii bolnavi și părăsiţi, bătrâni neajutoraţi și singuri, animale bătute și chinuite. Mai e plin spaţiul virtual și de Oameni frumoși sufletește, care practică din plin îndemnul acela al Sfântului Francisc de Assisi: „Predicaţi întotdeauna Evanghelia. Numai când este neapărată nevoie, folosiţi cuvinte”. Oameni cu O mare, care fac binele în mod firesc, precum respiră.

Dar mai e plin și de oameni care parazitează compasiunea, confundând-o grav cu niște elemente care fac sarea și piperul telenovelelor:

–          angelismul siropos („Dumnezeu să te aibă în pază!”), accentuat de sentimentalisme sclipicios-caragialești („Iubire mică și dragă!”, „Mânca-l-ar mama pe el!”) ori de truisme caraghioase („Vai, ce sufleţel necăjit!”);

–          revolta cruciată a Binelui împotriva Răului („Ce fel de om a fost ăla care a putut să facă așa ceva?”, „De ce le dă Dumnezeu copii ălora care nu-i merită?”);

–          violenţa verbală, vorba unui prieten, „cu decădere de regn” („Cine a făcut asta e un bou / vacă etc.”) ori care degenerează în blesteme („Să mori în chinuri grele, cum a murit căţelul ăsta!”) și în formularea unor „urări” pe bază de multe cuvinte care încep cu „p”.

Să ne înţelegem: binele făcut e anulat instantaneu de lipsa mea de smerenie în a-l face și de răul dorit altuia, care n-a fost în stare să facă binele pe care eu, sfântul, bunul și milostivul, în mărinimia și gentileţea mea, l-am făcut.

Şi nu, nu sunt o persoană plină de compasiune, milă, răbdare și înţelegere dacă lăcrimez sau anatemizez telenovelistic. Sunt ucenic al Binelui suprem, adică al lui Isus Cristos, dacă pun mâna și FAC binele ca la Carte, în tăcere și cu smerenie. Ca să nu mai zic că, după cum spune Miguel de Unamuno, „Dumnezeu nu ne cere doar să facem binele, el așteaptă de la noi ceva mai mult: să fim buni”.

Cu alte cuvinte, nu de like-uri pufoase și de indignări vehemente are nevoie copilul care moare de cancer, bătrânul care nu are pe nimeni, câinele care moare de foame și frig pe stradă. Situaţiile de felul ăsta nu trebuie nici înţelese, nici blamate, nici scociorâte cu insistenţa unei hermeneutici a absurdului, ci pur și simplu REZOLVATE. Mai puţin activism pe forumuri și mai multă acţiune live ar fi realmente constructivă. Mai puţin dat din gură/tastatură la adăpostul confortului personal și mai multă ieșire în lume. Nu, nu pot să schimb lumea întreagă (și asta e o altă ispită adusă de lipsa de smerenie în a face binele). Adică n-am să eradichez foametea din Africa dacă-i dau un covrig unui cerșetor. Dar dacă am conștiinţa clară și smerită a faptului că, nefiind eu Mântuitorul lumii, sunt chemat să fac doar tot binele de care sunt în stare, asta e de ajuns. Maica Tereza: „Nu suntem chemaţi să facem fapte grandioase, ci fapte mărunte cu multă iubire”.

Dacă sunt om al lui Dumnezeu, dar nu mă deranjez de la rugăciune ca să ajut un amărât căzut în stradă (fie el om sau animal), atunci nu fac decât, vorba lui Pleșu, „gesticulaţie religioasă” fără suport practic. Da, să mă rog mult și cu insistenţă pentru săracul de lângă mine, dar să nu rămân blocat într-o evlavie găunoasă, să mă și ridic din scaunul de rugăciune și să mă duc să-i dau săracului ceva care să-l apere de frig. Da, să aprind lumânări și să fac colive, dar să ies din confortul meu și să plec în căutarea celui care are nevoie de o strachină de ciorbă. Da, să cânt frumos pe șapte voci duminica în corul bisericii, dar când s-a terminat partea asta simplă și frumoasă, să mă duc să îl ajut pe unul mai năpăstuit ca mine să-și ducă crucea, nu aia sclipicioasă pe care mi-am atârnat-o la retrovizoare, ci crucea aia plină de sânge și de batjocură despre care vorbește Steinhardt în „Jurnalul fericirii”.

Eu nu cred în creștinismul-telenovelă („O, Isuse bune, o, Isuse dulce!”, cântat molcom la lumina blândă a lumânărilor parfumate cu tămâie din clauzura în care nu caut singurătatea contemplaţiei cu Cristos, ci mă refugiez sub un glob de sticlă aseptic care să mă ferească de contaminarea cu amărăciunea lumii). Cred însă cu tărie în criteriile judecăţii de apoi din Matei 25: a-l hrăni pe cel flămând, a-l îmbrăca pe cel gol, a-l vizita pe cel închis ș.a.m.d. Cred în pilda samariteanului milostiv. O, și cât îmi place definiţia creștinismului ca film de acţiune a lui Steinhardt: „Creștinismul dă pace, liniște și odihnă – dar nu searbede și monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobaţiei celei mai riscate. Un trapez la mare înălţime – și nicio plasă dedesubt”!

Niciunde n-a zis Cristos „Rugaţi-vă, lăcrimaţi  și leneviţi!”. A zis însă: „Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă!” (Lc 12,49). Dacă asta e telenovelă, și nu film de acţiune, atunci, vorba Mons. Ghika, „nu există ceva mai trist şi mai surprinzător decât faptul de a fi aflat şi de a constata încă o dată, în prezent, că porunca lui Cristos «iubiţi-vă unii pe alţii» este şi acum tot Poruncă Nouă”.

Nimeni nu e într-atât de sărac încât să nu aibă nimic de dat. Nu trebuie să fiu listat în “Forbes” ca să ajut o mamă care n-are nici bani de pâine să cumpere un medicament pentru copilul ei bolnav de cancer. Dacă nu am bani, pot să dăruiesc timpul meu. Dacă nu am nici timp, pot să dau un zâmbet, o vorbă bună. Pot să ascult. Să mă joc cu un copil sau cu un câine părăsit. Să îl ajut cu cumpărăturile pe un bătrân care nu mai poate ieși din casă. Să ţin ușa de la lift unei femei care tărăște după ea zece sacoși și trei copii. Să FAC ceva, orice!

Acţiune!