Oameni buni cu suflet mare au donat pentru Adelina. Puțini, dar cu adevărat cu inimi mari şi calde. Am o colegă care face naveta la mine în birou, de câteva ori pe zi, neobosită şi plină de entuziasm, ca să-mi mai aducă pachete cu lucruşoare dăruite de colegii ei de departament. Tot colega mea ne-a adus mult-visata maşinuță cu telecomandă pentru Adelina (pe care împreună, i-am dus-o aseară Adelinei, prin asta făcănd prima vizită cu un nou înger păzitor in rezerva ei de la Oncologie). Câțiva oameni şi-au luat angajamentul de a dona lunar, pentru a o susține pe Adelina. Pe majoritatea celor care s-au implicat nu-i cunosc, nu i-am văzut în viața mea. Dumnezeu e bun şi asta mă încurajează să merg mai departe, să lupt pentru copilaşul ăsta care nu ne are decât pe noi. Dumnezeu şi dragostea necondiționată a tuturor Oamenilor adevărați, care vor să facă binele, asta mă face să trec peste toate.

20131209_131148

Dar cum, vorba lui Steinhardt, nicicând nu ne-a cerut Cristos să fim tâmpiți, nu poate să nu mă înspăimânte ipocrizia strigătoare la cer a hiper-evlavioşilor rugători care se auto-proclamă creştini practicanți, bătători de mătănii şi frecventatori de posturi aspre, praznice / sărbători de poruncă, pelerinaje, moaşte şi alte „gesticulații religioase” (vorba lui Andrei Pleşu), distribuitori aprigi de citate motivaționale despre ce este şi ce nu este iubirea, care nu fac cinste numelui de creştin cu lamentările de doi bani pe care mi le-au zornăit la ureche zilele astea (de exemplu: „Vai, sărăcuța, daca nu aveam de plătit 500 de lei tacâmul pentru masa de Revelion, dădeam şi eu ceva pentru ea”). Acestora din urmă le recomand să recitească la Matei 25 criteriile Judecății de apoi: fraților şi surorilor, binele se face, nu se dezbate, nu se citează, nu se calculează. Se face, punct. Uneori îmi doresc fierbinte să mai apară un nebun ca Savonarola, care să ne mai scoată din confortul nostru de creştini de circumstanță şi să dea de pământ cu practica asta religioasă golită de sens în care cântam pe şapte voci la Liturghie şi după aia ne ducem sa ne îndopăm la căldurică în vila noastră, ca de prea multa ghiftuială să nu-l mai vedem pe Lazăr de la poarta noastră. D-asta îmi place mie de Papa Francisc, că le dă castane straşnice fariseilor din vremurile noastre! Şi, vai, ce bine spune Sfântul Părinte lucrurilor pe nume, chiar în recentul document “Evangelii Gaudium”: “Sfârşim prin a deveni incapabili să mai simțim compasiune față ce cel sărac, să plângem pentru suferința aproapelui, să dorim să-l ajutăm, ca şi cum toate acestea ar fi responsabilitatea altcuiva şi nu a noastră. Cultura îndestulării ne ucide; suntem entuziasmați daca piața ne mai oferă ceva nou de cumpărat; şi, în vremea aceasta, viețile ciuntite de lipsa oportunităților par a fi un simplu spectacol; nu reuşesc să ne emoționeze”.  

adelina si masinuta ei

adelina

Recapitulare: Adelinei nu-i țin de foame şi de frig, nici loc de medicamente, lamentările pioase (“Amărâta de ea!”), încurajările la adresa celor care o ajută (“Țineți-o tot aşa, vă iubim!”), revoltele neconstructive (“Uite cui dă Dumnezeu copii!”), ori scuzele penibile (“Nu pot să donez 10 lei, că tocmai mi-am cumpărat nush’ ce avion”). Nu o ajută like-urile pe Facebook (e aproape o blasfemie să dai “like” unei astfel de tragedii). O ajută însă cât mai multe “share”-uri. O ajută imens de mult acțiunea concretă (nimeni nu e atât de sărac încât să nu poată da măcar 10 lei). O ajută vizitele. O ajută orice îi putem da (m-a impresionat nespus cineva care a spus ca e foarte sărac, dar face logopedie cu marionete şi poate veni oricând să-i amuze pe copii). Nimic nu e prea mărunt, nimic nu e prea puțin, câtă vreme e dăruit cu multă dragoste, simplitate şi discreție.

Iubesc iubirea pe care o văd în solidaritatea celor care îl slujesc pe Cristos în cei mici, neajutorați şi simpli: iubirea asta îmi dă curaj şi putere, e infinită sursă de forță spirituală, fiindcă oamenii buni sunt un exemplu pentru mine. Şi respect mult mai mult un ateu onest care rezonează cu suferința altuia, decât un creştin tipiconal cu inima impietrită. Pentru amatorii de citate frumoase, Vladimir Ghika (poate Monseniorul ne mai trezeşte din creştinismul nostru adormit): Pentru a le lăuda de-a valma, intr-un limbaj de calitate îndoielnică, despre „valorile spirituale se spun vrute şi nevrute. Dar nu „densitatea”, ci „direcţia” lor situează lucrurile în ordinea acestei lumi. O pomană de natură materială îşi găseşte locul cu mult deasupra unui fals sistem, dar minunat de abstract. La urma urmei… nimic mai „spiritual” decât Diavolul.