James Martin

Când ați citit ultima dată o carte care să vorbească despre credință şi viață într-un stil atât de captivant încât să n-o mai puteți lăsa din mână? Adică în termeni oneşti, integrând credința în existența şi preocupările noastre cotidiene, şi nu făcând din spiritualitate o struțo-cămilă care duminica bate mătănii evlavioase şi în restul săptămânii bate câmpii cât mai departe de Dumnezeu. Ei bine, avem acum o astfel de carte pe care îndrăznesc să o numesc o premieră: atât subiectul cât şi autorul fac pionierat în materie, fiindcă povestesc foarte convingător despre cât de cool e să fii creştin.

Câteva cuvinte despre autor… Părintele James Martin e un slujitor al lui Dumnezeu cu o vocaţie mai puţin obişnuită, care a trecut de la corporate management la voturile iezuite de sărăcie, castitate şi ascultare. Nu dezavuează principiile corporatiste, dimpotrivă, modalitatea în care a integrat formarea lui de business în slujirea sacerdotală este absolut fascinantă (dealtfel, Sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul iezuiţilor, ar putea fi considerat un pionier al managementului organizaţional). Dar, dincolo de toate, meritul incontestabil al lui Jim Martin este acela de a fi introdus în spiritualitate un concept care poate părea paradoxal: umorul, pe care îl consideră ingredient principal al unei vieţi spirituale sănătoase (o  conferință senzațională a lui Jim despre importanța umorului în viața spirituală, aici). Jim scrie mult şi foarte bine, e foarte activ pe Facebook şi e un orator captivant. Şi, guess what, ca toți oamenii smeriți şi de mare bun-simț, nu se comportă cu condescendența vedetelor, dimpotrivă. Mărturie stă, printre altele, articolul pe care l-a scris special pentru blogul meu, anul trecut, şi pe care i l-am solicitat printr-un email în care i-am spus doar că eu pun în limba română una din cărțile lui de succes. Am primit articolul în câteva ore de la solicitare… (de recitit aici)

Autobiografia trecerii lui Jim de la finanţe la viaţa consacrată (apărută pentru prima dată în 2000) a ajuns la cea de zecea ediţie şi îşi păstrează locul pe lista best-seller-urilor. Se numeşte „In Good Company. The Fast Track from Corporate World  Poverty, Chastity and Obedience”. Iar acum este tradusă şi în limba română („În Compania Binelui. Drumul scurt de la lumea corporatistă la sărăcie, curăție şi ascultare”) şi vă invit să o cumpărați cât mai repede, pentru a savura o mărturie spirituală plină de viață şi de transparență, de o combinație inegalabilă de un umor, un realism şi o sinceritate extrem de convingătoare.

Un scurt extras din primul capitol al cărții…

În oraşul Kingston din Jamaica există un azil numit „Sfânta Fecioară, Regina păcii”. Clădirea cu două etaje, văruită într-un amestec vesel de albastru şi alb, este căminul Misionarelor Carității, un ordin religios feminin cunoscut îndeosebi datorită întemeietoarei lui, Maica Tereza de Calcutta. Pentru a ajunge la azil trebuie să treci printr-una din cele mai vaste mahalale din Kingston, unde capre păduchioase, cocoşi aroganți, găini sfrijite şi câțiva purcei rătăciți scormonesc prin munții de gunoaie care zac în putrefacție pe stradă. Dimineața, o mulțime de copii jamaicani, îmbrăcați în cămăşi de un alb impecabil care contrastează cu fețele lor măslinii, aleargă de-a lungul ulițelor fierbinți, în drum către şcoală. Iar bandele de cartier care au luat în stăpânire împrejurimile le dau pace surorilor de la azil.

Într-o dimineață, pe când lucram la azil, a sosit un prieten din State. Tocmai le făceam duş şi îmbrăcam vreo duzină de bătrâni, care erau prea bolnavi pentru a se spăla singuri. Treaba mea era să spăl cât mai mulți înainte de masa de prânz. Îi şi bărbieream şi le tăiam unghiile de la mâini şi de la picioare, treabă pe care o găseam extrem de dezagreabilă.

Lucram în băi comunale spațioase, cu vase de WC din porțelan crăpat aliniate de-a lungul unui perete şi duşuri de-a lungul celuilalt. Pe cei care nu puteau sta în picioare îi spălam folosindu-mă de o găleată cu apă şi de un burete, în timp ce ei şedeau pe un scaun de metal improvizat, cu un capac de WC fixat deasupra. Îngenuncheasem pe o podea plină de apă şi urină provenită din WC-urile care refulau. Surorile foloseau o chiuvetă mare din ciment, aflată în baie, pentru a-şi spăla sari-urile, împreună cu lenjeriile de pat ale azilului, folosind un dezinfectant puternic şi înțepător. Baia, prin urmare, mirosea a fecale, a urină, a dezinfectant şi a săpun. Îmi țineam respirația.

Şi încercam, fără prea mare succes, să-l ajut pe unul dintre bătrâni să-şi tragă pantalonii – deja uzi de cât zăcuseră pe jos – peste încălțările leoarcă pe care el insistase să le poarte la duş.

În baie era umed şi cald, iar eu eram transpirat. O umbră străluci pe podeaua udă din ceramică. Mă uit în sus şi-mi văd prietenul privindu-mă din uşa băii, în timp ce silueta îi e conturată de lumina puternică ce pătrunde din curte. El se holbează la mine preț de câteva clipe, apoi zice:

– Frate, de te-ar vedea acum prietenii tăi de la Wharton!

≈≈≈

Încă îmi vine greu să cred că am muncit într-un ghetou din Kingston după o carieră de şase ani în corporate finance. Şi, mai surprinzător de atât, am lucrat la azil în calitate de novice în Societatea lui Isus, un ordin religios romano-catolic cunoscut şi sub numele de ordinul iezuiților. O bună parte a celor zece ani de pregătire pentru hirotonirea ca preot mi-am petrecut-o lucrând printre săraci. Şi, într-un moment din viață în care m-aş fi aşteptat să am o slujbă bine plătită, o carieră, o casă, o familie şi o maşină (ori două), n-aveam, în schimb, niciunul din aceste lucruri.

James Martin      James Martin (n. 1962) este preot iezuit, editor al rubricii culturale din America Magazine şi autor a numeroase cărți, printre care: „Un ghid iezuit pentru (aproape) orice. Spiritualitate pentru viața de zi cu zi”, care a fost nominalizat best-seller de către New York Times; „Trăind alături de sfinți”, care a primit un premiu Christopher şi a fost numită „Cea mai bună carte a anului” de către Publishers Weekly. Înainte de a intra la iezuiți, în 1988, a absolvit Wharton School of Business şi a lucrat timp de şase ani în domeniul financiar. James Martin a fost hirotonit preot în anul 1999 şi de atunci a adus nenumărate contribuții la publicații precum New York Times, Wall Street Journal, Boston Globe şi emisiuni pentru History Channel, BBC, NBC şi Radio Vatican. Prima ediție a volumului „In Good Company” a apărut în anul 2000. Cartea a ajuns la a 10 ediție aniversară şi la un tiraj de peste 1 milion exemplare, fiind tradusă în mai multe limbi.

„Martin ne înfățişează o relatare plină de viață a modului în care el, ca tânăr profesionist în lumea corporatistă, a descoperit bogății de alt fel alăturându-se Societății lui Isus. Povestitor pasionat, atent la detalii, el îşi călăuzeşte cititorul prin proza sa vioaie şi prin umorul său efervescent. Iată o carte care se adresează aproape oricui ştie să citească”. (Cardinal Avery Dulles SJ, Universitatea Fordham)

„Drumul parcurs de la Wharton School of Business şi un loc sigur în corporațiile americane la o alocație de 35 de dolari pe lună şi nesiguranța unei vieți de credință poate părea o poveste-avertisment despre o cale descendentă, dar pe măsură ce îl urmărim pe James Martin de-a lungul vieții şi  educației sale iezuite, descoperim că e vorba, dimpotrivă, de o cale ascendentă: către Dumnezeu şi către adevărata fericire”. (Paul Wilkes, autor al vol. „O privire dincolo de ziduri. Monahism pentru viața de zi cu zi”)

„Martin are un stil onest, direct, cu reminiscențe din tânărul Thomas Merton, dar ceva mai cizelat… E mai amuzant decât Merton şi etalează un entuziasm tineresc… Dacă nu ştii nimic despre rugăciune şi despre slujire, poți găsi toate răspunsurile în această carte lipsită de formalism….. iar dacă ştii totul despre rugăciune şi despre slujire, o vei lua de la capăt şi vei învăța totul din nou”. (Emilie Griffin, America Magazine)

NB: Mulțumesc pentru tot sprijinul şi încrederea care mi-au fost acordate pentru a duce la bun sfârşit acest proiect de suflet de frățiorii mei iezuiți din Bucureşti (pr. Florin Silaghi şi pr. Marius Taloş) şi Satu-Mare (pr. Iulian Budău). Îi mulțumesc, de asemenea, lui Răzvan Galice, găsitorul celei mai potrivite adaptări în limba română a titlului original al cărții.

Presa: Catholica