Am simțit dintotdeauna o atracție față de persoana şi spiritualitatea Monseniorului Vladimir Ghika, care de sâmbătă, 31 august 2013, este cel mai nou Fericit al Bisericii Catolice. Atracția însă a devenit absolut irezistibilă recent, cu prilejul implicării în câteva acțiuni pentru promovarea figurii sale în media aferentă evenimentului beatificării.

Unu. Totul a început cu pelerinajul făcut împreună cu trei prieteni pe la anumite clădiri din Bucureşti cu semnificație deosebită în viața Monseniorului, în încercarea de a reconstitui pagini de istorie prin intermediul unor ziduri care încă mai există. Una din locații, apartamentul din Bd. Dacia în care Monseniorul a locuit până în 1948 şi care a aparținut fratelui său Dimitrie, părea o fortăreață inexpugnabilă, de vreme ce nimeni dintre cei care au cercetat vreme de peste douăzeci de ani istoria vieții lui pentru alcătuirea dosarului de beatificare nu reuşise să pătrundă, din varii motive, în respectivul apartament. Nu numai că noi am reuşit să intrăm, în data de 18 august, în acest apartament modest, dar am simțit concret şi limpede mijlocirea Monseniorului în înfăptuirea acestui demers, ca şi cum el însuşi ne-ar fi deschis toate uşile, cu maximă promptitudine şi solicitudine aşa cum obişnuia să facă atunci când cineva suna la sonerie. Locul arată întocmai ca în descrierile martorilor oculari, vizitatori frecvenți ai Monseniorului, care obişnuia să celebreze aici Liturghia, să ofere învățătură şi îndrumare spirituală nenumăraților săi ucenici care au continuat să îl viziteze chiar în timp de prigoană. Imposibil de pus în cuvinte emoția lăuntrică absolut copleşitoare care m-a cuprins când am păşit în micuța odaie în care se spunea că, pe vremea aceea, Monseniorul avea doar un pat şi un crucifix, semn al austerității şi al rugăciunii profunde.

Doi. Când am trimis materialele foto şi întreaga documentare scrisă cercetătorului care a făcut parte din echipa postulaturii, acesta ne-a rugat să includem în turul obiectivelor Ghika şi un imobil actualmente în curs de demolare, în care Monseniorul a locuit împreună cu mama sa, prințesa Alexandrina, până prin 1914. Când am văzut obiectivul cu pricina, am înghețat: casa aceea boierească veche şi părăginită, complet distrusă (aici, fotografii extrem de relevante), care acum aşteaptă să facă loc unui imobil de câteva etaje, a fost în palmaresul unei agenții imobiliare pentru care am lucrat în anii 2007-2008. Am intrat în ea de nenumărate ori, am urcat treptele monumentalei sale scări interioare pe care cu zeci de ani în urmă, am umblat paşii lui Vladimir… fără să am habar pe unde merg… Parafrazând un gând al Monseniorului, „Locul ăsta era sfânt şi eu nu ştiam”…

Trei. Înainte de toate astea, cu câteva luni în urmă, aflu despre clădire istorică în care Monseniorul a ținut mai multe conferințe şi cateheze la invitația episcopului Vasile Aftenie (martirizat şi el în închisorile comuniste). Ei bine, am trecut zilnic, vreme de trei ani de zile, pe lângă respectivul imobil (fost sediu al Vicariatului Greco-Catolic de Bucureşti) şi asta dintr-o pricină foarte simplă: lucram la o companie al cărei sediu se afla în imediata vecinătate a casei cu pricina, a cărei privelişte o admiram de tot atâtea ori când foloseam liftul panoramic al clădirii de birouri… Iarăşi, fără să ştiu, am viețuit trei ani pe o stradă pe care a trecut Monseniorul…

Cam care e şansa ca unu, doi şi trei luate împreună să fie nişte simple coincidențe?

Între timp, studiindu-i viața prin intermediul clădirilor prin care a trecut, a cărților de şi despre el, a obiectelor din Muzeul Ghika de la Catedrala Sf. Iosif (de care mă simt foarte ataşată, fiindcă fiecare lucruşor de acolo e plin de har şi impregnat de sfințenia purtătorului)… între timp, zic, Monseniorul Vladimir Ghika a încetat să mai fie un personaj aparținând istoriei şi a devenit pentru mine prietenul meu, Vlad… aşa îl chem în fiecare zi pe nume, rugându-l să-mi călăuzească paşii ca să-l cunosc mai bine şi, prin el, pe Isus, bunul nostru prieten al nostru, al tuturor…