Românul e analist de toate cele şi expert în datul din gură pe habarneavute, în consecință netul (şi nu numai) e plin de oameni cu opinii vehemente, enunțate cu emfază şi pretenție de instanță supremă, cum altfel decât dindărătul unor pseudonime virtuale. Ok, că e multă lume odihnită în țara asta nu-i lucru de mirare. Dar situația devine cel puțin oximoronică atunci când, în numele lui Cristos şi al evangheliei se propovăduiesc tot felul de… nemaipovestite.

E textul acela magistral al lui Andrei Pleşu, „Cei ce cred şi cei ce nu cred”, care îmi revine adesea în minte când reflectez la credința noastră creştină cea de toate zilele şi în care nu pot să mă fac că nu văd:

1.       Miraculismul. Când spun „miraculism” mă refer la maratonul febril după minuni, ca şi cum viața creştină se zideşte pe parfum de mir, pe chipul lui Isus ivit din butuci de copac, pe viziuni care mai de care mai sci-fi, şi nicidecum pe Cruce, iubire, răbdare şi rugăciune. Miraculismul ne face să ne pierdem mințile într-un caleidoscop halucinant de profeții, viziuni, icoane plângătoare şi să le investim pe acestea cu proprietăți mântuitoare, în locul trăirii interioare, care ne mântuieşte cu adevărat. Miraculismul utilitarist şi prăpastios, care asociază orice virguliță unei viziuni mirobolante a nu ştiu cărui arhanghel născut ieri, îl instrumentalizează pe Cristos, căci îl interpelează ca odinioară curioşii din Cafarnaum: „Ce minuni faci tu ca să credem în tine?” (In 6,30). Şi, alergând după minuni (parcurs în care, aproape inevitabil, luăm de bună orice făcătură), uităm prea des fericirea vestită de Isus lui Toma: „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29). (Despre sfântul rege Ludovic al IX-lea la Franței se spune că le-ar fi răspuns aşa unor supuşi care, entuziasmați, îl chemau să vadă o minune euharistică în cetate (o Ostie sângerândă): „Mergeți voi, eu cred!”). Da’ cine mai are urechi să audă şi ochi să vadă Adevărul, când, zilele astea, de pildă, la Athos, o candelă se mişcă în formă de cruce şi, zic „analiştii”, „dacă această candelă se mişcă în zile de sărbătoare ea prevesteşte evenimente fericite, iar  se mişcă în zile lucrătoare este un semn al venirii unor mari nenorociri şi încercări”? Hai, nu, serios acum, cine mai are timp de ce spune Isus când ne putem ocupa cu asta sau cu altă aiureală care mai apare mâine?

2.       Apocaliptica. Vine sfârşitul lumii, zic profeții şi vizionarii de toate culorile, care văd, aud, miros diverse şi tună că X şi Y. Profețiile au ajuns în prime-time-ul vieții religioase, şi aşa manelizată şi hamburgherizată la maximum. Isus în persoană are cont pe Facebook, ca să nu mai zic de câți se cred arhangheli, heruvimi şi nu ştiu ce alte coruri cereşti pe pământ. Şi au şi fani. Mii de fani ale unor inepții care frizează patologicul. Nu pricep logica acestei apetențe exacerbate pentru profeții şi pentru sfârşitul lumii. În primul rând, pentru că înclin să iau de bune cuvintele lui Isus: a) „ Se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne mari şi lucruri minunate pentru a-i înşela, dacă se poate, şi pe cei aleşi” (Mt 24,23); b) „Iar de ziua aceea şi de ceasul acela [al sfarşitului], nimeni nu ştie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, fără numai Tatăl” (Mt 24,36). Apoi, pentru că mă tem că-mi dă cu zecimale dacă tot fac contabilitatea semnelor şi a viziunilor celeste în loc să-mi văd de îndreptarea propriei mele mizerii sufleteşti. OK, vine sfârşitul lumii? Şi? Nu suntem cu toții pe moarte din prima clipă a vieții? Nu-ş’ cărui Nostradamus de cartier i s-a arătat în cartof semnul fiarei şi asta înseamnă că sigur mâine o să se prăbuşească cerul pe noi. Aşa, şi? Cu ce schimbă planul personal de mântuire (subliniez personal) pe care Dumnezeu îl are cu fiecare dintre noi această informație? Cu ce contribuie la mântuirea sau nemântuirea mea, la relația mea cu Dumnezeu şi cu omul de lângă mine deținerea informației precise a secundei în care vine sfârşitul?

3.       Extremismul. Manifestat prin confiscarea mântuirii (nu se duc în cer toți fraierii, d-aia suntem noi p-aci, să elucidăm problema), etichete virulente anti-semite şi ultra-naționaliste, intoleranță cu carul, datul cu piatra în oricine nu împărtăşeşte opiniile unor anumite personaje ecleziale investite ad-hoc de popor cu harul infailibilității absolute, lipsa de discernământ, de logică şi, în cele de urmă, de bun-simț elementar, toate astea, evident, ascunse întotdeauna după preudonime, că, deh, fața cuvioasă de duminică de la biserică nu se pupă cu dejecțiile pe care le scot din tastatură în timpul meu liber… Eisegeză in loc de exegeză, vorba maestrului Pleşu, adică nu extragerea din textul biblic al unor sensuri existente acolo, ci băgarea unor sensuri cu de-a sila, pentru justificarea unor păreri personale, asta fac mai toți cei caută să-şi legitimizeze prin evanghelie violența şi alte comportamente incompatibile cu învățătura lui Cristos. Şi aşa ajungem să avem copii care folosesc salutul nazist şi călugări care incită la omor; şi toate astea se petrec cu un firesc care te cutremură, revendincându-se în mod abject din Vestea cea Buna, din povestea de iubire a lui Dumnezeu cu oamenii, care e evanghelia…

4.       Conspiraționismul megademonizant. Unde-ntorci capu’, dai de dracu’. Conspiraționismul, în latura lui megademonizantă, vede draci peste tot. 666. Coduri de bare (un site ultra-ortodox semnala, vai!, prezența codurilor de bare chiar pe sticlele de apă sfintiță de la Patriarhie). Semne masonice chiar în biserică, să nu mai spunem în publicitate. Apoi, fanatismul anti-cip, care conduce la afirmații aberante de tipul: „Acceptarea actelor cu cip este lepădare de Hristos” etc. Lăsând la o parte ridicolul acestei chestiuni (ca şi cum Duhul Sfânt e slab de înger şi o rupe la fugă când tastezi pinul cardului tău de salariu), unde se regăseşte învățătura Domnului în toate astea? Isus ne-a dat două porunci: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Iar în criteriile judecății de apoi din Evanghelia după Matei, nu pomeneşte nimic de cipuri. E drept că pomeneşte de altele, mai greu de înfăptuit („am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” Mt 25,35), dar, iarăşi zic, cine are timp de d-astea spirituale, când suntem atât de prinşi cu mitinguri anti-cip?

Nu sunt eu mântuitorul lumii şi nici nu m-a luat Cristos de avocat, că la ce bube am n-aş putea livra o pledoarie coerentă. Dar, vorba lui Steinhardt, nici creştinismul nu-i prostie şi nici nu ne-a zis vreodată Cristos să fim tâmpiți, aşa că nu cred că strică să spunem lucrurilor pe nume atunci când minciuna (adică superstiția, ideologia, fundamentalismul, extremismul şi atât de multe alte „-isme”) tinde să ne fie băgată pe gât în ambalajul Adevărului. Şi sigur, fiecare este liber să creadă ce/cum/cand/unde vrea. Doar că eu, în încăpățânarea mea, încă sunt de părere că evanghelia nu-i făcută să fie vestită cu halebarda (cum bine zice Cristian Bădiliță) şi nici omorului nu-i vine la îndemână să fie etichetat drept iubire.