Nu mă uit la televizor de aproape 3 ani. Absolut deloc. Nu fac un titlu de glorie din asta, e o simplă alegere.

În calitatea mea de jurnalist colaborator al Biroului de Presă al Arhipiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, sunt trimisă la diverse emisii în direct, pe la tot felul de televiziuni de ştiri. Şi, paradoxal, faptul că nu mă uit deloc la televizor nu mă încurcă deloc în această slujire. Aş spune că dimpotrivă.

Marius Vasileanu, care a predat Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, scrie în Ziarul Financiar de azi despre „Televiziunile româneşti şi fenomenul religios”, un text savuros, care tratează cu obiectivitatea celui trecut prin zeci de emisii directe, fenomenul tabloidizării şi al manelizării sacrului pe care presa noastră cea de toate zilele îl promovează cu dezinvoltură.

Tot ce spune domnia sa în articolul citat (pe care vă invit să-l citiți în întregime) e foarte corect: aşa se întâmplă lucrurile cu adevărat. Eu însămi m-am regăsit în mai toate abordările punctate aici. Şi articolul m-a făcut să rememorez cel puțin o întâmplare care, pe moment, m-a lăsat siderată de superficialitatea cu care un jurnalist poate trata un subiect de direct.

Anul trecut, de Paşti, eram la o cunoscută televiziune de ştiri (nu spun care, becher, nene Iancule…). Cu maximum 2 minute înainte de direct, între machiaj şi cablări, moderatoarea mă întreabă candid despre ce vreau să vorbim şi dacă am subiecte pe care aş prefera să nu le atingem. Îi răspund milimetric: nu, n-am probleme în a răspunde la orice întrebare, doar că mi se pare un semn de respect față de cei care se uită la noi preț de o oră să le oferim ceva cu adevărat interesant şi ziditor de suflet, aşadar, aş crede că o discuție pe marginea semnificației autentice a Paştilor (sic!) şi a câtorva elemente de liturgică latină ar fi mai constructivă decât rețete de cozonaci şi liste de cadouri de la iepuraş. Începe emisia. Guess what! Urmează şaizeci de minute interminabile în care moderatoarea mă întreabă repetitiv despre: ouă vopsite, cozonaci cu nucă, mieluşei, superstiții etc. Apoi trece de la gastronomie la polemică: sunt chiar aşa de mari diferențele între ortodocşi şi catolici? de unde datele diferite ale Paştilor? etc. Şi uite aşa, maiestuozitatea Învierii e înghesuită între iepuraş, aluaturi şi teologie de tabloid.

Le fel, importanța istorică şi spirituală a unui conclav e strecurată grațios de ştirişti, precum cămila prin urechile acului, printre milenarisme prăpăstioase (acesta va fi ultimul papă, vine sfârşitul lumii), intrigi de alcov politic (care sunt interesele alegerii cardinalului X sau Y) şi tentative de profeție ieftină (cum va aborda noul papă chestiunea Z). Recent, am trecut prin mai multe emisiuni prilejuite de evenimentele de la Vatican. Cu o singură excepție, niciuna nu a tratat subiectul cu seriozitatea cuvenită. Am mai vorbit despre abordarea media a acestui moment, deci nu insist.

În schimb, Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti a făcut treabă bună, adică profesionistă, onestă, punctuală şi informată. Zice domnul profesor Vasileanu: „catolicii au trimis în platourile din televiziunile centrale câţiva oameni de foarte bună calitate în aceste zile, profesionişti care au şi capacitatea de a explica, dincolo de pregătirea teologică sine qua non: Pr. Wilhelm Dancă, Pr. Francisc Doboş, Prof. Francisca Băltăceanu, Ana Boariu, Claudia Stan”.

Mulțumesc, domnule profesor, pentru onoarea de a-mi pune numele pe o astfel de listă, căreia simt că-i aparțin strict întru iubirea pentru Domnul care ne uneşte pe toți. De ce nu şi altfel? Pentru că ea e alcătuită din oameni cu greutate în media şi cultura catolică (şi nu numai). Pr. Dancă e decanul Facultății de Teologie Catolică. Pr. Doboş e purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei, profesionist de presă cu studii serioase de comunicare la Roma. Doamna Prof. Băltăceanu este unul din cei mai reputați biblişti ai Europei (ca realizare recentă aş menționa contribuția domniei sale la traducerea Septuagintei). Ana Boariu este regizor (autor, printre altele, a documentarului despre Mons. Vladimir Ghika, „Fratelui meu din exil”).

Cum spuneam, nu mă ridic la statura intelectuală a niciunuia dintre ei. În schimb, mă simt unită în duh cu toți, întru acea Iubire care ne aduce împreună şi ne cheamă să slujim, cum, când, unde ne trimite Cristos. Ceea ce, la urma urmelor, e tot ce contează, căci, vorba domnului Vasileanu,  oare „există ceva în afara Spiritului?”…