Multe s-au mai văzut şi auzit zilele astea, începând din 11 februarie şi până azi. De la retragerea papei Benedict (calificată mai de toată presa drept „demisie”) şi până zilele acestea, când se pregăteşte Conclavul pentru alegerea viitorului Suveran Pontif, rareori am întâlnit echilibru în abordarea acestor chestiuni. Şi mi se pare că, aşa cum zicea un preot pe care l-am ascultat cu plăcere zilele trecute, cam toate abordările se situează la una din cele două extreme posibile ale momentului.

Prima este ateizarea (despre care am vorbit, implicit, într-un articol anterior). Un soi de reducere a pădurii la câțiva copaci (care nu neagă nimeni că sunt acolo, doar că nu câțiva copaci alcătuiesc the big picture). Fenomenul cu pricina are diverse accente şi nuanțe: milenariste (păzea, vine sfârşitul lumii!), administrative (ce papă e mai potrivit pentru managementul afacerilor vaticane), politice (care dintre cardinali trage nu ştiu care sfori), probabilistice (pe ce nume punem pariuri) şi altele asemenea. În extrema aceasta e total scos din ecuație subiectul propoziției, cel care, cum zice la gramatica de-a V-a, „face acțiunea”: Duhul Sfânt. Manifestarea acestei extreme e hiper-activismul: trebuie spus, comentat, disecat, analizat, cercetat, despicat firul cu aer expert (că, vorba ceea, tot românul se pricepe la politică, fotbal şi religie).

A doua extremă este angelismul: a trata exclusiv în registrul celest o chestiune care are o latură inevitabil umană, telurică, inserată în istoria seculară, cu bunele şi cu relele ei. A livra automat şi fără discernământ replici hiper-evlavioase (gen „eu îl susțin doar pe cel pe care îl susține Domnul”), a te auto-sus-pune pe norişori pufoşi alături de heruvimi, a cenzura orice discuție umană cu texte pios-lăcrimoase, e un fel de reducere a cerului la mintea noastră şi, vorba maestrului Pleşu, o blocare a îngerilor strict în registrul personajelor de zahăr candel. E rezultat al marii luări în serios a propriei persoane mistice şi a foarte bunei păreri pe care o avem despre nivelul nostru de rugăciune, dar şi al confuziei între creştinism şi chietism despre care vorbeşte magistral Steinhardt: „Nenorocirea este că până şi oamenii de bună credință (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoți, creduli şi ființe pierdute cu firea”. Manifestarea predilectă a acestei extreme e pasivizarea completă, ca şi când fie şi un singur gând în această direcție ar decalibra busola cerurilor…

Extremele… Ambele neglijează dubla dimensiune a Bisericii, care este o instituție divino-umană. Nici 100% divină, nici 100% umană. Creştinul e o ființă cu un picior în lumea asta şi cu altul în lumea de dincolo. Iar radicalismele de acest fel ne lasă amputați spiritual din cauza aroganței de a fi mai presus de Cristos însuşi, că până şi El a fost nu numai Dumnezeu, ci şi om.

Îmi vine în cap un gând atribuit sfântului Ignațiu de Loyola: „Munceşte ca şi când totul ar depinde de tine, roagă-te ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu”. Pare-mi-se că ăsta ar putea funcționa de minune ca îndemn la normalitate.