Din 11 februarie încoace, presa a vorbit mult despre renunțarea lui Benedict al XVI-lea la scaunul petrin. Dar mai toate comentariile, opiniile şi analizele au suferit teribil de boala nemaivederii-pădurii-din-cauza-copacilor. Cu alte cuvinte, s-a făcut, pe toate tonurile, contabilitate cu Duhul Sfânt şi politologie cu harul.

Cel puțin două aspecte esențiale par a fi fost ratate în majoritatea discuțiilor pe acest subiect:

1. Biserica a fost descrisă ca o corporație multinațională şi papa ca un soi de preşedinte demisionar al consiliului de administrație. A fost evacuat tacit din organigramă Personajul principal al „instituției”, Isus Cristos, ale cărui cuvinte ar putea fi suficiente pentru a linişti toate temerile: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Oare să nu mai fie loc pentru Isus în Biserică sau e doar din cauză că Personajul nu dă bine pe sticlă, e la fel de incomod acum, pentru fariseii contemporani, ca şi în urmă cu 2000 de ani pentru „analiştii” semi-docți din Ierusalim?

2. Smerenia, sărăcia interioară, abandonarea în mâinile Domnului nu fac subiect de breaking news. De aceea, când papa se aliniază perfect cerințelor din „fişa de post” a Slujitorului slujitorilor lui Dumnezeu, trebuie găsit urgent un subterfugiu jurnalistic care să faca rating, că doar cum ar putea fi slăbiciunea subiect de prime time? Într-o lume în care, vorba lui Steinhardt, toți caută Taborul fără să cunoască mai întâi Golgota, cine mai ia în seama tulburătoarea revelație a apostolului Paul: „Când sunt slab atunci sunt tare” (2Cor 12,10)?

În afară de asta, senzaționalul e căutat cu obstinație: conform profețiilor lui Malachia, Benedict e penultimul papă, sfârşitul lumii e aproape. Ce mai contează că Isus însuşi a spus: „Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci doar Tatăl” (Mt 24,36)? Întotdeauna se găseşte un om care să ştie mai bine decât Dumnezeu cum stau lucrurile.

Şi iată, de aceea nu se vede pădurea din cauza copacilor.

Este „demisia” papei un eşec? După criteriile lumii, fără îndoială. Dar după criteriile Duhului? Ei, aici lucrurile stau puțintel altfel, căci, n-ai ce-i face, „Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice” (1Cor 2,27). Şi cum papa, ca orice creştin de rând, va fi chemat să dea socoteală înaintea lui Cristos, pare-mi-se că Benedict a dat răspunsul corect la îndemnul lui Isus: „Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru” (Mt 20,24). Restul e… doar presă.

Articol publicat în ediția specială a revistei „Actualitatea Creştină” (martie 2013).

PS: Ultimul Angelus” (de miercuri, 27 februarie) a fost absolut memorabil. Cred că el reflectă o extraordinară înțelegere a crizei credinței şi a rugăciunii în lumea contemporană, care ar trebui să ne dea tuturor de gândit: În momentele decisive ale vieţii, dar, de fapt, în toate momentele, ne aflăm în faţa unui paradox: vrem să ne urmăm propria voinţă sau să facem voia lui Dumnezeu? Interesul individual sau adevăratul bine, ceea ce este cu adevărat bine? Nucleul ispitelor constă în folosirea lui Dumnezeu în scop propriu, acordând importanţă prea mare succesului şi bunurilor materiale. Diavolul este subtil: nu îndeamnă direct la săvârşirea răului, ci la un fals bine, arătând în mod fals că adevărata realitate sunt puterea şi satisfacerea nevoilor primare. În acest fel, comuniunea cu Dumnezeu trece pe plan secund, se reduce la un mijloc, de fapt devine o falsă comuniune, nu mai contează şi dispare. În ultimă instanţă, în ispite, miza este asupra credinţei, pentru că miza reală este relaţia omului cu Dumnezeu”.