Am văzut „După dealuri”, mult aclamata şi premiata peliculă a lui Mungiu. Nu-mi place Mungiu. Nu mi-a plăcut nici „După dealuri”. Am rezistat cu greu până la finalul unui film pe care, dacă ar fi să-l descriu într-un singur cuvâmt, aş alege obositor.

Am citit cărţile Tatianei Niculescu-Bran pe marginea evenimentelor de la Tanacu şi mi s-au părut o radiografie de fineţe a celor petrecute acolo, redată cu pana unui jurnalist onest si echidistant. Prin contrast, filmului lui Mungiu îi lipseşte tocmai asta: onestitatea şi echidistanţa. Pesemne de aceea e atât de obositor şi de lipsit de viaţă.

Cu toate astea, nu pot să nu dau credit filmului tocmai pentru aceste defecte. Pentru că redă, în opinia mea foarte fidel, cât de obositoare şi lipsită de viaţă e pseudo-religiozitatea, care e orice altceva numai credinţă în Cristos cel Viu nu: habotnicie, superstiţie, obscurantism, fariseism, misticism. Da, filmul redă perfect religiozitatea transformată în ideologie care se impune cu violenţă, ortodoxia  unei credinţe a iubirii schimonosită în ortodoxismul hâd ale regulilor, regulamentelor şi „bifelor” (de departe, cea mai bună scenă din film mi s-a părut adunarea măicuţelor pentru a numerota şi bifa păcatele Alinei, o scenă al cărei ridicol are o tentă de grotesc din Hieronymous Bosch şi una de ilar din Damian Stănoiu). Adularea unor personaje carismatice şi investirea lor cu puteri mesianice, absolutizarea literei în detrimentului Duhului, glorificarea ritualului fără a ţine seama de subiectul şi scopul lui, instrumentalizarea şi vulgarizarea rugăciunii toate aceste aspecte care surprind, din păcate, extrem de fidel, main steam-ul bizantinismului balcanic, constituie miezul intrigii din „După dealuri”. Dar…

Aşa cum spuneam, filmul lui Mungiu păcătuieşte prin lipsă de onestitate şi de echidistanţă. Credinţa creştină nu e ceea ce se vede în film. Iar Mungiu omite să spună asta. Omite, intenţionat, să vorbească despre ceea ce este credinţa în realitate: iubire, lumină, pace, adevăr. Cum el se opreşte doar asupra întunericului şi morţii (căci, dincolo de moartea fizică a personajului principal, toţi ceilalţi vieţuitori ai mănăstirii sunt morţi sufleteşte, aparţinând unei dimensiuni spaţio-temporale inchizitorial-medievale), Mungiu se încăpăţânează să facă abstracţie de speranţă, de lumină, de… Înviere. Dar nu-i de mirare, măcar regizorul e onest cu sine însuşi: nu poţi reda ceva în ce nu crezi.