Am fost cu toții martori la circul creştinismului contabil prilejuit de trecerea la Domnul a regizorului Sergiu Nicolaescu. Un spectacol suburban si subuman al unor persoane care se folosesc de crucea lui Cristos pentru a-şi justifica orice părere proprie şi a o investi cu titlul de lege imuabilă.

Azi am mai văzut o mostră de extremism, pe un site caracteristic pentru acest tip de abordare: lucrarea Duhului Sfânt zădărnicită nici mai mult, nici mai mult nici mai puțin decât de o bucățică de hârtie. Ca să vezi, Patriarhia însăşi a distribuit sticle cu apă sfințite care marcate cu cod de bare. Şi mă uit la comentariile la acest articol, în care cei care se numesc creştini anatemizează şi blestemă pe cei care nu cred că în sticlele cu pricina nu sălăşluieşte Duhul Sfânt, care a luat-o la sănătoasa, speriat de înscrisul de pe etichetă. Şi mă întreb (retoric, desigur) până unde poate merge absurdul? Cam cât de orbi suntem de nu mai vedem pădurea din cauza copacilor?

Şi iar îmi amintesc de părintele Steinhardt: „Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți. Domnul iubeşte nevinovăția, nu imbecilitatea”.

Suntem un popor de contabili? Adică de împlinitori (bifători) al Legii sau de trăitori ai evangheliei?