Când i se vorbeşte sufletului despre „deşert”, când i se spune că deşertul trebuie să fie prezent în viața sa, nu trebuie să înțelegi că eşti obligat să mergi în Sahara sau în pustiul Iudeii, ori pe cursul superior al Nilului.

E limpede ca nu oricine poate să îşi permită acest lux sau să pună în aplicare o astfel de desprindere de viața obişnuită. Pe mine Domnul m-a dus în deşert din cauză că eu am pielea groasă. Pentru mine era necesar; şi tot nisipul de acolo abia dacă mi-a ajuns ca să rad noroiul de pe sufletul meu.

Dar nu e aceeaşi cale pentru toți. Şi dacă tu nu poți să te duci în pustiu, trebuie atunci să aduci „pustiul” în viața ta.

Să faci puțin pustiu, să laşi din când în când oamenii, să cauți singurătatea pentru a reconstrui în linişte şi în rugăciune îndelungata țesătură a sufletului tău: asta e o necesitate şi e semnificația „pustiului” din viața ta spirituală.

O oră pe zi, o zi pe lună, opt zile pe an, pentru o perioadă mai lungă dacă e necesar, trebuie să abandonezi totul şi pe toți şi să te retragi singur cu Dumnezeu. Dacă nu cauți acest lucru, dacă nu-ți place, nu-ți fă iluzii: nu vei ajunge la rugăciunea contemplativă; pentru că a te face vinovat de refuzul izolării voluntare – deşi poţi să o faci – ca să guşti intimitatea cu Dumnezeu, e  semn că lipseşte primul element al relației cu Cel Atotputernic: iubirea. Şi fără iubire nu există posibilitatea revelației: „Vino, vino cu mine în deşert; îți voi vorbi ca de la inimă la inimă despre iubire” (cf. Os 2,16).

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.