Trebuie să-mi fac spovedania: eram nepregătit, atunci, sub bolovanul acela mare, unde am visat că murisem si că mă aflam la judecata lui Dumnezeu, în seara aceea când era frig şi am refuzat să-i dau o pătură unui bătrân sărman. Şi asta de frică să nu tremur de frig toată noaptea. Câteva luni după episodul cu pătura refuzată, m-am întâlnit cu un locotenent, medic în Legiunea Străină, care mi-a spus: „Frate Carlo, dacă treci prin Tazrouk, du-te să vezi tabăra din Uksem: acolo sunt săraci cu adevărat săraci”.

Fără să mă gândesc că Dumnezeu voia să mă învețe ceva nou, cu prima ocazie am căutat corturile pe care mi le indicase medicul. Am ajuns în zori şi încă era frig. M-am dus la un cort izolat în care se afla o femeie pe moarte. Era o sclavă neagră, fără bărbat, dar care avea un copil mic. Am intrat în cort: o mizerie de nedescris. Biata femeie era întinsă pe o rogojină şi tremura. Era acoperită cu o zdreanță de bumbac albastră, culoarea tuaregilor, stăpânii ei. Era toată numai găuri şi sigur nu o putea încălzi. Alături, acoperit cu o jumătate de pătură de lână, dormea băiatul. Chiar şi în fața morții, această femeie săracă preferase să tremure ea, dar să-i fie cald copilului.

Această femeie săracă, necreştină, obligată de stăpâni să se prostitueze, care nu conta nici cât negru sub unghie, care murea aşa cum mor adevărați săraci ai lumii a treia, ajunsese prin fiul ei la iubirea perfectă: îl iubise până la sacrificiu şi cu atâta simplitate ca şi cum n-ar fi fost nimic, ca şi cum ar fi făcut ceva fără importanță. M-am simțit arid ca nisipul pustiului, umilit de această perfecțiune divină, trăită de acea femeie cu o simplitate firească, pe care eu n-am ştiut s-o trăiesc în superioritatea harului.

Dumnezeu era prezent, în acel cort infinit de sărac, cu acea făptură pe care nimeni n-o prețuia ori stima, dar care împlinise un act demn de iubirea lui Isus pe Calvar: dăruirea de sine, simplă, gratuită.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Anunțuri