În fața fratelui care păcătuieşte, care mă răneşte, care mă insultă, care mă jefuieşte, nu mă pot abține să nu spun că „am dreptate”. Nu mă pot face că nu văd, căutându-i scuze. Da, e adevărat: el îmi face rău, mă jefuieşte, mă pălmuieşte. Şi o spun şi o gândesc la rece: ce-i adevărat, e adevărat! Dar tot la rece continuu: chiar dacă-i clar că tu ai greşit şi eu am dreptate, nu invoc dreptatea, nu invoc justiția, ci mă angajez pe drumul dificil al iubirii. Altfel nu voi putea ieşi din dilemă, pentru că la motivele mele el, fratele, ca veni cu propriile lui motive, şi tot aşa la infinit.

Şi aici să ne amintim un lucru: războaiele s-au făcut în numele dreptății; şi în apărarea adevărului au fost căsăpiți atâția oameni, pentru ca fiecare are propriul adevăr de apărat.

Dar Isus gândeşte altfel şi va trebui să înțelegem acest lucru în cele din urmă.

Isus a depăşit dreptatea prin iubire, a câştigat adevărul prin jertfa de sine.

Acum e rândul nostru să folosim acelaşi „truc”, aceeaşi măsură, cu frații noştri, a căror putoare ne-ar face iertarea insuportabilă.

De azi înainte, când întâlnim vreun tâlhar, vreo Magdalenă, vreun Petru cărora trebuie să le iertăm laşitatea, furturile sau destrăbălarea, vom şti cum să ne comportăm.

În loc să aruncăm cu pietre şi şă facem ceea ce-i propuneau evreii lui Isus, în fața femeii adultere, va fi rândul nostru să spunem: „Femeie… nu te-a condamnat nimeni?” „Nimeni, Doamne”. „Nici eu nu te condamn, mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11).

Dacă nu ne menținem pe această linie în interpretarea faptelor şi a vieții, vom recădea nu în acea „Biserică legalistă”, „închistată”, „moartă” (cum spun unii), ci în… inima noastră mizerabilă, care în loc să-l asculte pe Isus, continuă să urască, asemenea fariseilor din toate templele şi sanctuarele lumii acesteia.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.