Marea bogăţie a noviciatului saharian e, fără îndoială, singurătatea şi bogăţia singurătăţii, tăcerea. O tăcere, cea adevărată, care pătrunde prin orice, care-ţi invadează toată fiinţa, care-i vorbeşte sufletului cu o minunată şi nouă putere, cu siguranţă necunoscută omului distrat.

Ca să învăţăm să trăim această tăcere, superiorul novicilor ne lăsa să plecăm câteva zile „în pustiu”.

Un coş cu pâine, câteva curmale, apă, Biblia. O zi de mers, până la o peşteră. Un preot celebra Sfânta Liturghie; şi apoi pleca, lăsând în peşteră, pe un altar făcut din pietre, Euharistia. Şi aşa, timp de o săptămână, rămâneai singur cu Euharistia, expusă zi şî noapte. Tăcere în deşert, tăcere în grotă, tăcere în Euharistie. Nicio rugăciune nu-i aşa de grea cum e rugăciunea de adorare a Euharistiei. Firea ţi se răzvrăteşte cu toată puterea ei.

Ai prefera să cari bolovani în soare. Sensibilitatea, memoria, fantezia, totul este mortificat. Doar credinţa triumfă; şi credinţa e dură, întunecoasă; e nudă.

Să te pui în faţa a ceva care are aspect de pâine şi să spui: „Acolo e Cristos cel viu şi adevărat”, asta e credinţă pură.

Dar nimic nu ne hrăneşte asemenea credinţei pure; şi adevărata rugăciune e rugăciunea în credinţă.

E întâlnirea cu Dumnezeu dincolo de lumea simţurilor, dincolo de fantezie, dincolo de fire. Şi e primul semn al despuierii. Atâta timp cât rugăciunea mea rămâne legată de plăcere, vor apărea suişuri şi coborâşuri, depresiile se vor succeda entuziasmelor efemere.

„Trebuie să-ţi despoi rugăciunea”, îmi spunea superiorul novicilor. „Trebuie să simplifici, să dezintelectualizezi. Să vii în faţa lui Isus ca un sărăntoc, fără idei, dar cu o credinţă vie. Rămâi nemişcat într-un act de iubire în faţa Tatălui. Nu încerca să-l atingi pe Dumnezeu cu inteligenţa: nu vei reuşi; atinge-l în iubire: asta se poate”.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.

Anunțuri