În „Deşertul pentru totdeauna”, Octavian Paler e borgesian în oniricul personajelor sale ficționale din Asybaris şi are ceva din Miguel de Unamuno în neliniştea lui metafizică… E trist şi vesel deopotrivă. Şi foarte, foarte uman… Amestec de jurnal, frânturi de roman şi retrospectivă personală, condimentat cu reflecții à la Cioran asupra efemerității vieții noastre cea de toate zilele…

„Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc”.

„Mi-a plăcut să mă cred un «animal afectiv» şi, chiar, am fost, dar am pus lângă «animalul afectiv», ca gardian, un «animal raţional». Probabil, aici s-a aflat sursa eşecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită”.

„Între liniştea sfinţilor şi furia ne­bunilor nu e decât o diferenţă de diagnostic”.

„Există lucruri pe care le poţi avea doar dacă stai departe de ele. Făcând greşeala să le cauţi, le pierzi”.

„Nici o oboseală sufletească nu se compară, probabil, cu una care provine dintr-o iubire ce nu se poate consola”.

Octavian Paler, „Deşertul pentru totdeauna”, Editura Polirom, Iaşi, 2009, comandă aici.