Nu mi-a fost niciodată greu să-mi petrec ziua printre oameni, dar seara… da, seara am făcut întotdeauna în aşa fel încât să-mi pun cortul cât mai departe posibil, ca să mă bucur de puțină reculegere, să gust „tăcerea cea mare”.

Când soarele apune după lupta de peste zi, în pustiu vântul se domoleşte şi arşița de asemenea. Parcă începi iar să trăieşti.

E ceasul păcii! Aprinzi focul. E primul lucru pe care trebuie să-l faci, ca să fierbi apa în care să-ți moi pâinea. Întărit de supa caldă şi de câteva curmale, poți lăsa ca focul, peste care ai aruncat restul lemnelor, să ilumineze de o lumină fantastică biserica ta de sub cerul plin de stele.

Apoi te îndepărtezi puțin, te aşezi pe o dună sau pe o piatră primitoare şi, fără frică, fără orgoliu, fără program, începi să te rogi. Fraților, nu ştiu cum să vă spun cu destulă forță ce înseamnă să rămâi aşa, ceasuri în şir cu Dumnezeu, în imensitatea nopții. Nu vă lipsiți de acest lucru, chiar dacă vă va costa ceva efort la început şi va trebui să rupeți răceala primelor întâlniri cu ascuțişul credinței voastre.

Nu veți fi singuri în această luptă. Câteodată mi-a trebuit o oră până să mă regăsesc, înainte să intru cu adevărat în rugăciune. Am învățat şi eu ce înseamnă să lupți cu îngerul, cum i s-a întâmplat lui Iacob în noaptea trecerii. Am învățat să înțeleg cât de necesară e purificarea, în rugăciune, şi că nu avem motiv să ne descurajăm în fața primelor dificultăți. Dar am învățat şi să simt ce vine după primele momente de răceală, să recunosc primele simptome ale păcii lui Dumnezeu, să trăiesc prezența lui Dumnezeu, să mă bucur de descoperirea lui.

Dulceața rugăciunii nu are limite, după cum nu are limite nici uscăciunea ei: acestea două sunt semnele inconfundabile ale acțiunii lui Dumnezeu în noi şi niciodată nu le veți putea controla, nici nu veți fi capabili să controlați ceea ce ca să vie. Acțiunea e mereu în mâinile lui Dumnezeu.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.