Iubirea ne-a redus la nimic. Ne-a luat orice mândrie că am şti ceva, că am fi cineva; ne-a redus la o adevărată copilărie spirituală. „Mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înțărcat de mama lui…” (Ps 130,2).

Iată starea cea mai înaltă a rugăciunii: să fim ca pruncii în brațele lui Dumnezeu. Să taci, să iubeşti, să te bucuri.

Şi dacă te macină dorința asta de a spune ceva, de a face ceva, şi chiar trebuie să deschizi gura, atunci fă aşa: alege un cuvânt, o frază scurtă care exprimă bine iubirea ta pentru el; şi apoi repet-o, repet-o în pace, fără să încerci să formulezi gânduri, fără să te mişti, redus la un mic punct de iubire în fața Dumnezeului Iubire.

Şi transformând acest cuvânt sau această frază într-o săgeată de oțel, simbol al iubirii tale, loveşte, loveşte în norul gros al necunoaşterii de Dumnezeu.

Nu te lăsa distras, orice s-ar întâmpla. Alungă chiar şi gândurile bune: nu servesc la nimic. Cea mai înaltă treaptă a contemplației la care se poate ajunge în această viață se află în întregime în această obscuritate, în acest nor al necunoaşterii, iar cu un elan de iubire şi cu o privire oarbă ajungem la ființa nudă a lui Dumnezeu, în el însuşi şi doar a lui Dumnezeu.

Un avânt orb de iubire care se îndreaptă spre Dumnezeu, privit în el însuşi şi care apasă tainic asupra norului necunoaşterii e mai folositor sufletului tău şi ma imeritoriu decât orice alt exercițiu.

Aceasta este urarea mea pentru tine, frate, sinteză a tuturor darurilor pe care mi le-a făcut pustiul.

(din Carlo Carretto, „Iubire în tăcere. Gânduri pentru fiecare zi”, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010, comandă aici).

Carlo Carretto (1910-1988) s-a născut într-o familie de țărani din nordul Italiei. Licențiat în filosofie, i se interzice să profeseze din cauza opoziției sale față de fascism. Lider al Acțiunii Catolice, la 44 de ani ascultă de chemarea lui Dumnezeu, lasă totul şi devine călugăr în Sahara, în Congregația Micilor Frați ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, „Pustnicul Saharei”, supranumit şi „Ultimul Părinte al Deşertului”. Vreme de zece ani, trăieşte o viață contemplativă în singurătatea deşertului, după care revine în Italia şi întemeiază la Spello, lângă Assisi, comunitatea Jesus Caritas. Va rămâne aici până la moarte, survenită în ziua de 4 octombrie, în sărbătoarea sfântului Francisc de Assisi, al cărui neobosit biograf a fost. Carlo Carretto este autor al mai multor titluri de spiritualitate, printre care cele mai cunoscute sunt „Scrisori din pustiu”, „Numele lui Dumnezeu e Iubire”, „Jurnalul deşertului”.