Jurnalul Oanei Pellea e o carte caldă, diafană, vie, a unui om frumos, care simte, crede, trăieşte frumos… O carte aşa, ca o rugăciune simplă, din inimă…

„Turneu cu Ioana d’Arc. O biserică în Grenoble. Mă duc înainte de fiecare spectacol să mă întâlnesc cu prietenul meu, Sfântul Anton de Padova. O biserică mare. E vară. E goală. Sfinții şi Isus şi Maica Domnului sunt singuri, printre lumânări şi flori. Afară e foarte cald. Înăuntru foarte răcoare. Vorbesc uc prietenul meu. Aprind lumină. Mă închin şi ies. Lăsându-i singuri, tăcuți, în aşteptare… Mă orbeşte lumina de afară. Pe treptele bisericii, zeci de tineri care stau la umbră şi răcoare. Mă şochează imaginea străzii. Pare un furnicar cu sute de oameni grăbiți şi importanți. Las în urmă biserica goală, intrând în furnicar, gândindu-mă ce păcat că oamenii nu intră în biserică. Nu, nu e normal. Dar nu face nimic. Ei ne aşteaptă răbdători şi ne primesc oricând. Rămân cu imaginea unui Isus zâmbitor, îngăduitor şi în aşteptare. Pe lada din camera mea, am un Isus din lemn aşezat, cu obrazul sprijinit în mâna dreaptă. Un Isus aşezat. A obosit aşteptând. Sau ştie că aşteptarea va fi foarte lungă. Şi El e răbdător. E cu coroana de spini pe frunte. E trist”.

„În cartofi şi în copaci tăiați, apar icoane şi cruci. Şi tot nu ne trezim. E mai uşor să dormi decât să fii treaz. Şi, la urma urmei, cine vede vede, cine nu nu. Ne-nchinăm la cartofi şi la bucăți de lemn. Ce bine ar fi să ne-nchinăm la Dumnezeul din noi, pur şi simplu. Dar nu. Cu toții suntem, de fapt, necredincioşi. Noi trebuie să vedem, să pipăim. Să avem dovada. Urlăm la Isus de mii de ani: DOVADA! Batem cu mâna în masa timpului şi urlăm: DOVADA! Vrem minuni ca să credem. Şi uite că ne dă zilnic minuni şi tot ne-ndoim. Cred că-i e milă de noi, dar ne iartă, căci suntem nişte bieți copii handicapați”.

„Un porumbel pe geam, care stă mai mult pe pervazul din cameră, şi un pui de vrabie pe care l-am pus pe balcon, în căsuța de pasărele. Am senzația că sunt într-o perioadă în care trebuie să ajut pe toată lumea. Am mulțumit porumbelului că mi-a dat ocazia să fac ceva bun pe ziua de astăzi. Într-o căldură de 40 de grade, stau de nebună, la ora trei după-masa, de vorbă cu un porumbel şi-i vorbesc despre Sfântul Duh şi despre Isus. Oare câți la sută din doctori m-ar interna imediat? Peste 89, cred. Dar n-am ce face, asta sunt şi nici nu-mi trece prin cap să mă schimb”.

„Am fost două săptămâni la munte. În căsuța din cer. E greu să stai față în față cu muntele. Tu şi el. Greu. Şi pe ocean cred că e la fel. E greu să te întâlneşti cu tine. Cu fricile şi singurătățile şi neputințele şi mai ales cu efemeritatea ta. Hm. Şi totuşi ce eliberare să ştii că într-o bună zi nu va mai exista absolut nimic. Nici muntele ăsta impertinent, care îmi pune întrebări dureroase”.

Oana Pellea, „Jurnal 2003-2009”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, comandă aici.