La căpătâiul celui care pleacă, vorbele sunt de prisos. Apostolii stăteau în faţa celui care pleca – iar vorbele păreau de prisos. Isus, om întreg şi Dumnezeu întreg, pleca. Şi nimeni nu îndrăznea să repete întrebarea pe care Simon-Petru i-o adresase, când se oferise să-l urmeze, afirmând că-şi va da chiar şi viaţa pentru el. Isus îi prevestise martiriul, dar şi renegarea. Iar acum apostolii tac. Mâhnirea omului Isus se reverberează în jalea apostolilor. Sigur, el le spusese că nu-i va lăsa orfani – dar ce Apărător le putea trimite Isus, când el, Dumnezeu însuşi, pleca de la ei? Întristarea le copleşise inima – fiindcă, între suflarea de viaţă pe care Dumnezeu o pusese în Adam şi Calea, Adevărul şi Viaţa pe care le reprezenta Isus, trecuseră toate generaţiile Pământului aşteptând Mântuitorul. Iar acum Mântuitorul pleca. El însuşi urma să moară. Iar moartea lui avea să le fie de folos, dar în acea clipă ei nu pricepeau folosul promis. Acelaşi cer de jale îl cuprindea pe Isus-om adevărat şi pe apostoli: Isus îşi începuse abia de trei ani misiunea, mai avea multe de înfăptuit, multe de spus apostolilor – oameni simpli, ca noi, fiecare cu defectele lor dintre care nu lipsea nici orgoliul, nici dorinţa de răzbunare – iar moartea care-l aştepta era cruntă şi ruşinoasă. Dar în acelaşi timp, Dumnezeu adevărat, Isus mai priveşte o dată spre pământ, arătându-le apostolilor întreita greşeală a lumii, cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată. La căpătâiul celui care pleacă nu aştept cuvintele lui, nici el nu aşteaptă cuvintele mele. Vorbele sunt de prisos. Întreita greşeală a lumii se sfârşeşte acolo, pe patul morţii, fiindcă din adâncurile fiinţei ţâşneşte atunci speranţa supremă: credinţa în Isus-Mântuitorul, credinţa că el s-a dus la Tatăl şi certitudinea că stăpânul lumii a fost judecat şi aruncat afară.
Ecaterina Hanganu a meditat Evanghelia după sfântul Ioan 16,5-11: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Acum mă duc la cel care m-a trimis şi nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde te duci? Dar pentru că v-am spus acestea, întristarea v-a copleşit inima. Totuşi vă spun adevărul: Este în folosul vostru ca să mă duc; căci dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi, iar dacă mă duc vi-l voi trimite. Când va veni va da pe faţă greşeala lumii cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată. Cu privire la păcat, pentru că nu cred în mine; cu privire la dreptate, pentru că mă duc la Tatăl meu şi nu mă veţi mai vedea; cu privire la judecată, pentru că stăpânul acestei lumi a fost judecat”.
Despre autorul acestui articol: Ecaterina Hanganu (n. 1948) este medic primar Medicină Internă şi Hematologie Clinică, doctor în Ştiinţe Medicale. În prezent este Şeful Clinicii de Hematologie din Institutul Oncologic Regional Iaşi şi Şef al Disciplinei de Hematologie Clinică de la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi. În afara lucrărilor ştiinţifice şi de monografiile de specialitate publicate, este autoare a patru volume de povestiri-reflecţii şi meditaţii asupra evangheliei zilnice („Potecile Cerului” – 2009, „Pe aripi de Înger” – 2010, „Meşterul” – 2010, „Poiana cu Îngeri” – 2011), editate la „Junimea”, Iaşi. De asemenea, a coordonat volumul „Ioan-Paul al II-lea, Apostol al Milostivirii Divine”, Presa Bună, Iaşi, 2011.
© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.
Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)
Deus meus in te confido (Ps 25,2) 
„La căpătâiul celui care pleacă, vorbele sunt de prisos”: ma gandesc de cate ori ati trait ca medic aceasta experienta, dar si de cate ori ati putut-o transfigura in calitate de sora a celui plecat si fiica a aceluiasi Tata: „Pace celor vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor care pleaca!”
Va multumesc. Aveam cu adevarat nevoie de cuvintele Dvs. Fie ca Tata sa reverse asupra Dvs. toata Iubirea si Harul Sau.
Sunt oameni care ne fac sa ne simtim liberi, asa cum dumneavoastra faceti prin aceste cuvinte daruite din suflet, pentru suflet. Multumim, Dna Doctor! Marturisesc ca niciodata nu mi-a placut, cum se plange mortul mai ales in zonele de provincie. De fiecare data cand aud plansetele acelea cu vorbe, pe mine personal ma inhiba. De multe ori tacerea spune mult. Si Domnul Isus ne spune sa nu bolborosim multe vorbe. Sa ne rugam Tatalui in ascuns, poate chiar sa plangem in ascuns. Tacerea de cele mai multe ori vorbeste mai mult decat vorbele. Durerea sufleteasca se reflecta in interioar,in sufletul nostru si este posibil ca aceste regrete ale noastre, atunci cand pierdem pe cineva drag sa fie mult mai repede alinate acolo in ascuns, caci Tatal ne simte inima, priveste la inima noastra si nu la gura.”Apostolii tac”- „El, Dumnezeu insusi, pleca de la ei.”Oricine ar fi amutit in acel moment, nu cred ca ar fi fost nevoie de vorbe.Ce durere,”Stapanul acestei lumi a fost judecat.” El, acest Stapan sa va daruiasca multa pace iubire si speranta!Multumesc si tie, draga Claudia, pentru aceastaoportunitate! Multa binecuvantare tuturor!
Nimeni, niciodata, nu e singur.
Iar moartea nu e sfarsitul, ci un nou inceput. Aceasta ne invata Isus. Durerea e fireasca si omeneasca; Isus insusi a plans – cu lacrimi de sange. Si a perceput parasirea din partea Tatalui – ca sa fie intru totul asemenea omului sfasiat de durere si incertitudine.
Dar dincolo de toate, e iubirea, credinta si speranta – ancora noastra spre viata cea fara de sfarsit.
Va multumesc, D-na Viorica si fie ca Bunul Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti si pe fiecare in parte !