Avem doi ochi, dar o singură privire. Vă invit pentru o clipă să îndreptăm privirea spre noi înşine. Sunt momente în care, deşi facem lucruri frumoase, nu ne simţim împăcaţi cu noi înşine. O familie respectabilă, un loc în societate, copii educaţi, o slujbă invidiată, o vocaţie specială, mergem la biserică, etc… Şi totuşi, n-avem linişte în noi nici chiar atunci când lumea ne admiră. E ca şi cum într-un singur om ar locui doi, sau mai mulţi, iar lumea, din afară, îl vede tocmai pe cel în care eu nu mă regăsesc cu adevărat. Fractura dintre ceea ce văd alţii în mine şi ceea ce eu văd în mine este un indiciu foarte preţios al stării noastre interioare pentru că omul nu suportă la infinit dezbinarea unităţii, inima sa nu e făcută ca să bată în mii de direcţii. Ceea ce reprezintă o sfâșiere interioară poate fi şi un motiv de speranță. Omul îşi dă seama că nu poate ajunge la desăvârşire prin propriile puteri și că, pentru a fi împlinit, are nevoie de un „ceva” pe care nu-l poate produce singur. Augustinian vorbind, fisura interioară, distanţa dintre ceea ce văd alţii în mine şi ceea ce sunt eu cu adevărat este spaţiul salvator prin care se strecoară discret lumina plăpândă a harului. Unificarea inimii este, probabil, bătălia spirituală cea mai grea la care suntem chemaţi zi de zi. Dar chiar şi drumul cel mai lung începe cu primul pas. Care poate fi acesta? Să nu dezbinăm iubirea primită, să începem a-i iubi pe ceilalţi cu aceeaşi iubire pe care noi înşine o primim de la Dumnezeu. Şi aceasta, nu pentru că aşa vrem noi să fie, ci pentru că aşa este: „Precum m-a iubit pe mine Tatăl”, ne spune Isus, „tot aşa şi eu vă iubesc pe voi”. Iubirea primită de la Tatăl devine iubire dăruită nouă. În albia iubirii cereşti care ne scaldă valea existenței, noi avem tendinţa de a crea baraje de acumulare pentru consumul intern, o rezervă care să stea numai la dispoziţia noastră. Nu facem să circule mai departe ceea ce primim la rândul nostru. Iubirea lui Dumnezeu este preschimbată în egoism, opusul precis al iubirii. Să încercăm astăzi acest mic exerciţiu spiritual: „Aşa cum m-a iubit şi mă iubeşte Dumnezeu, tot aşa îi iubesc şi eu pe cei din jur”. La început e greu, dar bucuria este mare.

Pr. Adrian Dancă a meditat Evanghelia după sfântul Ioan 15,9-11: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Despre autorul acestui articol: Adrian Dancă (n. 1971), preot romano-catolic pentru Dieceza de Iași din 1997, își desfășoară apostolatul la Radio Vatican. Singurul moldovean care ține cu „Universitatea” Craiova a trecut de mai multe ori nevătămat prin târgul metafizic al Romanului unde a frecventat liceul „Roman Vodă”. Schimbare de program după admiterea la Seminarul din Iași, de pe docta colină a Copoului. Teologia în Roma, cu licența despre catehezele baptismale ale sfântului Niceta de Remesiana și doctoratul despre funcția hermeneutică a ascezei creștine la sfântul Ioan Casian. Nu-l lăsați să stea prea mult în librării. Trimiteți-i un e-mail când „Universitatea” revine în primul eșalon. Memorabilul recent: Liturgia Laudelor în zorii zilei, pe malul Lacului Genezaret, proiectând cu inima rugăciunea psalmilor pe orizontul purpuriu, pînă la biruința soarelui.

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)