O bună perioadă a tinereţii mi-am petrecut-o căutând. Calificam această preocupare permanentă ca fiind o sete de cunoaştere generată de forţa tinereţii. Ceva, însă, lipsea vieţii mele, deşi citeam enorm, participam la o sumedenie de cursuri, avusesem servicii bune, fusesem remarcată de diferite persoane de notorietate, mă îndrăgostisem, auzisem despre Dumnezeu. Neştiind exact ce caut, nici nu găseam. Primeam un soi de alinare momentană, doar uneori, apoi caruselul neputinţei pornea din nou. Uneori, îmi decoram trăirea cu fapte bune şi afecţiune faţă de cei din jur, dar, apoi, surprinzător,  repornea acelaşi carusel al lipsei de rost, de sens. Am căutat peste tot, în bani, prietenii, în idei şi filosofii, în patimi şi vicii, în singurătate, în artă, dar, degeaba; viaţa mea era un perpetuum mobile animat de nemulţumire şi neîmplinire, totul era „deşertăciune şi goană după vânt”. Maşinăria se mişca atât de repede încât mă simţeam prinsă şi fără scăpare. Oare nu este aceasta o formă dură de pedeapsă, de osândă, un mod atroce de privare de libertate? Într-o duminică, în toiul căutărilor mele, am decis să merg la biserică, pentru a primi un strop de tihnă. Atunci am auzit ceva deosebit, care, parcă, mi-a fost adresat, numai mie: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… ca oricine crede în el… să aibă viaţă veşnică…” Nu se vorbea despre stigmatizare, dispreţ, reproşuri, lupte, orgolii, judecată, respingere, ci despre o şansă de viaţă care se centra pe o formă de dragoste necondiţionată cu care nu eram obişnuită, atât de diferită de „dragostea” la schimb, pe care  o experimentasem până atunci. Isus plătise, deja, preţul îndărătniciei mele, iar eu nu trebuia să fac decât să accept acest cadou. Ce veste mare! Mi se dăruia vindecarea, fără să mai conteze capacităţile sau neputinţele mele. Sleită de această alergare în van, m-am oprit. Găsisem, în sfârşit, ce căutam: lecţia de iubire adevărată. Întreaga-mi fiinţă fusese invadată de pace amestecată cu bucurie şi căldură chiar în momentul în care acceptasem tacit acel Dar. Viaţa mea găsise un sens în trăirea zilnică  împreună cu Isus. În sfârşit, simţeam că trăiesc şi că iubesc. Era în ziua de 24 noiembrie 1991.

Mădălina-Veronica Haidemak a meditat Evanghelia după sfântul Ioan 3,16-21: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta: când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci cine săvârşeşte răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se dea în vileag faptele. Dar cine face adevărul vine la lumină, pentru ca să se vadă că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu”.

Despre autorul acestui articol: Mădălina-Veronica Haidemak (n.1971) este psiholog, cu formare în analiză existenţială şi logoterapie, şi licenţiată în ştiinţe juridice. Colaborator pro bono al mai multor organizaţii, este angajată în diferite proiecte de susţinere a vieţii şi promovare a valorilor creştine. În prezent acordă consiliere (individuală, de cuplu şi de grup) în cadrul Clinicii „Pro-Vita International”.

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)

Anunțuri