Era în august 2003. Mă aflam într-un pelerinaj. Pentru prima dată în şirul rugăciunilor, la propunerea unuia dintre credincioşi, am recitat Coroniţa Divinei Milostiviri. Până atunci nu ştiam nimic despre existenţa acestei devoţiuni. Nu-mi amintesc să fi avut neapărat un impact asupra sufletului meu. Purtam însă în memorie o forfotă deosebită. Da, pur şi simplu o forfotă care mă lega de anul 2000, de Marele Jubileu, şi mai precis de data de 30 aprilie, zi în care sora Faustina Kowalska a fost declarată sfântă. Deşi mă aflam la Roma nu am luat parte la eveniment. Dar în ungherele memoriei s-a strecurat aşa aievea, de pe un panou publicitar, printre lumea care alerga grăbită pe stradă, imaginea lui Ioan Paul al II-lea îngenuncheat în faţa Icoana Divinei Milostiviri… razele care ţâşneau din inima lui Isus atingeau timid chipul bătrânului Wojtyła. Până atunci îl vedem pe papa polonez îngenuncheat în faţa icoanei de la Częstochowa, ori a statuii Maicii Domnului de la Fátima, ori atât de intens şi grăitor în faţa Preasfântului Sacrament, dar aceea imagine, absolut nouă, desprinsă de pe panoul publicitar m-a surprins…  apoi mai port în memorie agitaţia de pe străzi şi chiar din restaurante: „Să vedeţi câtă lume o să vină”. Nimic mai mult. Nu sunt martorul ocular al acelui eveniment. Nu am luat parte nemijlocită la el. În schimb sunt banalul martor al forfotei cotidiene. Şi nu ştiu de ce din acel august 2003, Coroniţa Divinei Milostiviri mi-a rămas ca o rugăciune dragă, aşa cum dragi şi vii mi-au rămas rugăciunile pe care din fragedă copilărie le recitam seară de seară împreună cu fraţii şi părinţii înainte de a pleca la culcare. Acum Coroniţa este pelerinajul care mă poartă deopotrivă în adâncurile pătimirii lui Isus şi la înălţimile nebănuite ale slavei celui Înviat. De multe ori în acest pelerinaj dobândesc odihnă şi pace.

A doua duminică din Timpul Pascal a luat în trecut numele de Duminica Tomei – cu trimitere la îndoiala apostolului Toma faţă de învierea lui Isus. Duminica Divinei Milostiviri a fost adăugată la această veche semnificaţie şi este un răspuns peste veacuri la îndoiala multor Toma, îndoială care a cuprins multe minţi şi inimi. Îndoiala nu priveşte numai faptul dacă Isus a înviat sau nu, dacă Dumnezeu există sau nu, ci atinge interioritatea omului, capacitatea sa de a crede, de a se încrede, de a spera, de a iubi, de a fi fidel. Totuşi, apostolul Toma rămâne model pentru cei aflaţi în îndoială. După îndoială, (re)descoperă adevăratul reper.

De la „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,29) la „Isuse, mă încred în tine” nu este decât o trecere lină. Cuvintele desprinse din Icoana Divinei Milostiviri desemnează reperul, Isus, şi atitudinea, mă încred. Atenţie nu în mine, ci în tine!!! Lăsat în propriile puteri, omul este o făptură supusă pieirii (cf. GS 35). Fără încrederea în tine nu poate exista încrederea în mine.

Şi poate tocmai în această încredere în tine se află taina Divinei Milostiviri. De aceea e firesc să ne întrebăm ce este milostivirea? Fioretti di San Francesco aminteşte cum sfântul Francisc de Assisi i-a zis migdalului într-o zi: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu… Şi migdalul… a înflorit. Aşa i-a fost de cuviinţă să-şi arate iubirea faţă de Dumnezeu: înflorind. Dar înflorind arăta şi ceea ce purta înlăuntru. Da, milostivirea e dumnezeirea care dă pe dinafară ceea ce este pe dinăuntru. Milostivirea este floarea cea mai intensă, scoasă din „rărunchii” dumnezeirii şi pusă în tinda casei Tatălui ceresc, ca noi atraşi de parfumul său şi seduşi de bunătatea lui să păşim în cămara în care ne aşteaptă cu braţele deschise. Milostivirea este îmbrăţişarea Sfintei Treimi. Sărbătoarea dedicată Divinei Milostiviri – în plină primăvară – are menirea de a ne aminti că putem intra înlăuntrul, chiar în intimitatea lui Dumnezeu. Porţile de intrare sunt rănile glorioase ale lui Isus. Nu a spus el oare „eu sunt poarta” (In 10,7)? Acum nu ştiu dacă poarta este închisă ori deschisă. Cu siguranţă pentru cei pe cale, pentru pelerinii de pe pământ, nu este zăvorâtă. Oricum ar fi milostivirea este cheia pe care Dumnezeu o ţine mereu la el şi pe care i-o înmânează păcătosului ori de câte ori acesta i-o cere, iar când i-o aşează în palmă îi spune „intră în bucuria stăpânului tău” (Mt 25,21). Da desigur – parafrazându-i pe romanii anului 2000 care aşteptau ziua de 30 aprilie – „să vedeţi câtă lume …!” şi câtă milostivire!

Pr. Fabian Măriuţ a meditat Evanghelia după sfântul Ioan 20,19-31: Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. I-au zis ceilalţi ucenici: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a declarat: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: „Pacea să fie cu voi!” Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios”. Toma i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” I-a zis Isus: „Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui.

Înregistrarea audio a acestei meditaţii, în lectura autorului, poate fi accesată aici.

Despre autorul acestui articol: Fabian Măriuţ (n. 1968) a fost sfinţit întru preoţia romano-catolică în 1997. Autor al unei teze de doctorat în Teologie, în prezent este responsabil cu pastoraţia familiilor în Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, fiind îndrumător spiritual al Asociaţiei Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” şi coordonator al Asociaţiei „Iubeşte-mă aşa cum sunt”, care îşi propune integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi.   

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)

Anunțuri