Ce sărbătorim de Paşti? Vi se pare o întrebare simplă? Nu e nici pe departe, pentru mulţi locuitori ai acestei ţări ce se declară creştină. Prahova TV a făcut un experiment ale cărui rezultate se dovedesc groteşti (înregistrarea aici). Ce crede poporul că sărbătorim de Paşti? Tăiatul mielului, facerea cozonacilor, vopsitul ouălor, Naşterea Domnului, tradiţia, obiceiurile strămoşeşti (sic! sic! sic!). Şi vorbim de interlocutori trecuţi de 50 de ani…
Iar opera de îndobitocire spirituală începută de comunism e continuată cu succes în „epoca de aur” actuală de consumism: îmbulzeala de la mall şi febra gospodărelii de ultimă oră au o prelungire liturgică firească în mondenizarea alergăturii pe tocuri şi cu MP3-ul dat la maximum pentru a prinde, pe ultima sută de metri, un loc în faţă pentru „luarea luminii”. Presa participă din plin la ridiculizarea interacţiunii post-modernismului balcanic cu sacrul. Spectacolul de circ din media românească e condimentat, în perioada sărbătorilor creştine, cu fanatici religioşi (adepţi ai credinţei „cu halebarda sub sutană”, vorba lui Cristian Bădiliţă), pioşi de duminică, babe preacucernice, adolescenţi avizi de party-urile de după „luarea luminii”, manelişti, starlete porno, politicieni şi miliardari de carton. Vorbim doar despre chiverniseală (cine cât a mai dat pe masa de Paşti ori unde a făcut nu ştiu cine un city-break în minivacanţa curentă), ne hlizim tembeli la „iepuricile” semi-dezbrăcate care ne invită să petrecem Învierea în cluburi de noapte şi ne uităm cu jind la petrecerile de zeci de mii de euro organizate de protipendada momentului. La extrema cealaltă a tabloidizării spiritualităţii, presa reiterează la nesfârşit superstiţiile, tradiţiile, şi alte obiceiuri păgâne care au ajuns să sufoce simplitatea, realismul, bucuria în trăirea celei mai mari minuni dintre cele care s-au înfăptuit vreodată în universul ăsta dement şi debusolat în care trăim cu toţii: Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu. Între sfaturi deco, turistice, fashion, financiare, gastronomice şi medicale, toate dedicate, evident, „Sfintelor” Paşti, unde să mai fie loc şi de Cristos?
S-ar mai face loc şi pentru el, căci, în fiecare an, se mai găseşte câte unul să descopere câte un mormânt al lui Isus, câte o evanghelie defăimătoare, o nevastă şi un set de copii ai Mântuitorului, câte un ceva, orice, care să blasfemieze adevărul tulburător al Învierii, care, odată primit, ne interpelează, ne scormoneşte inima, ne face harcea-parcea certitudinile noastre de doi bani, ne vulnerabilizează hedonismul şi individualismul.
În tot caruselul ăsta ameţitor de mizerii gazetăreşti, de kitsch cu pretenţii de spiritualitate, de saluturi politically correct (căci ne urăm „Sărbători fericite!”, şi nu „Paşte fericit!”), se mai găseşte câte un jurnalist care îl preferă pe Cristos ratingului şi mărturiseşte adevărul. Anul acesta m-a cucerit editorialul curajos „Hristos a înviat!” într-o lume seculară al lui Cristian Câmpeanu, pe care vă invit să-l citiţi integral aici şi din care spicuiesc doar atât:
Am ajuns să considerăm că e preferabil din punct moral şi social să îţi petreci noaptea Învierii în cluburi de manele unde cântă Guţă mersului la biserică. Până şi cei care o fac, o fac repede, pe fugă, fără să se gândească la minunea care se petrece sub ochii lor. Inevitabil dau scurta bătălie rituală pentru a ajunge în faţă să ia Paşti, aprind o lumânare după care se urcă în maşină şi dau fuga acasă înainte să se stingă. Purtatul cu mare grijă al lumânării este marele sport naţional al nopţii de Înviere. Puţini, foarte puţini dintre noi mai stau să mediteze fie şi pentru câteva clipe asupra morţii, asupra biruinţei lui Hristos şi a miracolului Învierii, asupra Mântuirii. […] În faţa acestui secularism agresiv dar, în cele din urmă dezolant, cel care şi-a păstrat credinţa trebuie să îşi adune curajul de mărturisi miracolul Învierii Domnului.
Eu una, nu-l cunosc pe vajnicul miel Vasilică (jertfit în cuptoarele atâtor gospodine), pe iepuraşul pufos (aducător de cadouri) şi mă lasă rece maratonul liturgic golit de sens pentru „luarea luminii”.
Dar cred în Înviere şi îndrăznesc să cred că asta-i tot ce-mi trebuie pentru a sărbători Paştele aşa cum se cade. Cristos moare răstignit pe Golgota. Cristos învie din morţi. Şi apostolii aleargă pentru a vesti această minune. Restul e detaliu.
Deus meus in te confido (Ps 25,2) 
Trist dar adevarat…daca spui cuiva ca aceasta sarbatoare inseamna sa ajung la slujba de inviere sa meditez la acest moment vine intrebarea daca ai facut drob ,cozonac curat etc…
.si apoi esti etichetat un ciudat….
Cred ca in lumea care traieste, cel putin la o prima vedere, in spiritul lumii sunt multe nuante care ne pot scapa. In timp ce pentru unul, a face cumparaturi de Paste e doar inca un prilej de disperata imbuibare, in lipsa altor dimensiuni
umane, pentru un altul e un minim semn ca asa se cuvine de Paste. Deja e o
diferenta! Subtilele diferente scapa ochilor nostri, dar nu si celor ai lui Dumnezeu, din fericire! Incerc, atat cat pot, sa vad si eu un pic altfel.
Am vazut si auzit multe lucruri, care mai de care, si-mi amintesc de o emisiune la radio, saptamana trecuta, cand intr-o discutie despre Inviere, doi preoti ai Bisericilor apostolice, cum i-a numit realizatorul emisiunii, au inceput sa discute despre simbolismul lumanarii de ceara naturala, albine, matca…am inchis radio-ul.
Ce limpezire in credinta aducea aceasta discutie despre ceara, matca si albine?
Mai recent am ascultat, tot la radio, o emisiune in care Dan C. Mihailescu marturisea despre credinta lui. O marturie care m-a miscat, prin sinceritate si simplitate, si care exprima o cautare adevarata a Celui Inviat. M-am bucurat mult si mi-am zis ca de astfel de marturisitori are nevoie lumea.
Perfect de acord ca nu trebuie generalizat. Dar oare asta inseamna ca ne vom petrece sarbatorile crestine uitandu-ne la televizor la iepuricile Playboy, cautand acele diferente subtile care scapa aparentelor? Nu cred in crestinismul care tace in fata mizeriilor, incercand cu obstinatie sa gaseasca ceva acolo unde nu e. Si cred ca exista doua extreme (ambele profund eronate) in abordarea acestor chestiuni: a condamna pacatosul / a nu condamna pacatul.
Daca vrei doua exemple contractorii, ca ale tale, iata-le:
1. Am o cunostinta care tine post cu o strictete impinsa pana la absurd. N-a citit niciodata evangheliile (nici nu vede utilitatea acestei intreprinderi) si, discutand cu ea odata despre inviere, mi-a spus ca inclina sa nu creada ca s-a intamplat cu adevarat. In paranteza fie spus, e o fana a lui Dan Brown (i-a citit toate cartile) si nu pierde niciun prilej de a discuta cu oricine despre teoria conspiratiei din jurul crestinismului.
2. O persoana cu credinta incerca sa ma lamureasca odata de legitimitatea relatiilor homosexuale, cu argumentul ca iubirea vine de la Dumnezeu. Intrebarea care se pune e: toate iubirile vin de la Dumnezeu? Si unde e bariera dincolo de care intervine confuzia intre cele doua extreme de care spuneam mai sus?
Hai ca am dat-o in scolastica si nu cred ca e momentul 🙂
Pasionanta partea cu iubirile…si eu cred ca da, iubirea vine de la Dumnezeu, doar ca nu tot ce numim noi iubire inseamna ca si este.
Dap, aici e problema…
Am „petrecut” Invierea in clinica, asa ca in fiecare an de ceva timp. Cei care asteapta si simt lumina sunt cei care se afla la un pas de lumina cea fara de sfarsit. Aseara: un bolnav in coma ;cand am sosit in rezerva lui, cu lumina de la Inviere (avem capela in Institut), cu aghiasma si anafura, cu oua rosii si cozonac (fiindca atat timp cat cineva are viata, trebuie tratat ca fiind viu cu adevarat, cu toate lucrurile care aduc bucurie si lumina celui viu), a deschis ochii, a privit si…a vorbit : primele lui cuvinte au fost : „Adevarat a Inviat”. Poate ca „Nimeni nu are mai multa nevoie de un suras decat cel care nu-l mai poate darui” si nimeni nu are mai multa nevoie de lumina de aici decat acela care presimte lumina de dincolo. Fiindca atunci totul e redus la esential : Dumnezeu si legatura noastra indestructibila cu El.
El este viu! Aleluia!
Sunt placut surprins de calitatea spirituala continuta de articol cat si de valoarea comentariilor.
In legatura cu iepurasii de pasti, si toate celelalte bunatati, eu zic ca fac parte din binecuvatarea Dumnezeiasca, facuta noua, celor ce credem in invierea lui Hristos.
In satul in care am crescut, era obiceiul ca in Saptamana mare sa ne adunam seara la biserica unde se facea o pezentare zilnica a evenimentelor premergatoare rastignirii si invierii lui Hristos.
Eu ma aflam in pragul implinirii a 7 ani. Cand s-a terminat Saptamana Mare, cu toate prezentarile facute prin citate biblice si imagini ilustrate in icoane, am inteles totul si am fost neplacut socat de tradarea lui Iuda si neputinta lui Petru, in episodul cu cantatul cocosului. In general, am socotit fricosi pe toti cei din jurul lui Hristos. Iar de ziua Tomei, am fost din nou socat de necredinta lui Toma.
Tot restul vietii, de cate ori am ajuns la rascruce de drumuri, si in momente debalansate, lectia din prima Saptamana Mare m-a readus la realitate, si imi aduce aminte ca am promis sa-L apar pe Hristos de cate ori dusmanii Il ataca.
Hristos a Inviat!