Evanghelia de astăzi relatează prima apariţie a Domnului în mijlocul apostolilor reuniţi. Ucenicii din Emaus se întorc noaptea la Ierusalim şi îi găsesc pe apostoli adunaţi împreună, crezând deja în Înviere şi bucurându-se de ea. Acesta este momentul în care li se arată Isus.

La vederea sa, apostolii „se înspăimântă şi se înfricoşează”, ne spune evanghelia. Trecerea aceasta de la bucurie la o anumită spaimă este semnificativă. Apostolii credeau în Isus şi se bucurau de Învierea sa. Cum se explică atunci teama în faţa lui Isus? Primul răspuns ar fi neobişnuitul unei astfel de întâlniri… Dar nu este suficient: Maria Magdalena l-a întâlnit şi ea pe Isus, la fel de neobişnuit, şi nu s-a temut deloc (ba chiar dimpotrivă). Aşadar, această teamă are altă explicaţie.

Apostolii cred în Înviere, dar cred „de departe”, am putea spune. Răsuflă uşuraţi pentru că totul s-a terminat cu bine, dar Învierea nu îi interpelează încă personal. Atunci când Isus le apare, credinţa devine dintr-o dată „foarte apropiată” şi ucenicii înţeleg că Isus aşteaptă ceva de la ei şi că trebuie să îi spună ei înşişi ceva lui Isus, să se angajeze într-un fel fiecare, fără să ştie prea bine cum. Aceasta explică trecerea subită de la bucurie la teamă. Mi se pare că regăsim cu uşurinţă în acest fragment unele din atitudinile noastre (Mă bucur de Paşti, dar când aud de spovadă,… spaimă şi înfricoşare!).

În centrul acestor rânduri ale evangheliei se află încă o dată trupul lui Isus. Cine caută contemplaţia lui Cristos ar putea fi surprins de toate cuvintele cât se poate de trupeşti adunate în acest fragment: „pipăiţi”, „mâinile şi picioarele”, „carne şi oase” şi, în sfârşit: „aveţi aici ceva de mâncare?” Înainte de a-i lăsa să se înalţe spre mistere înalte, Isus vrea ca apostolii să fie convinşi de adevărul Învierii sale în trup.

Or, trupul său poartă urmele răstignirii, rănile mâinilor şi ale picioarelor, precum şi rana din coastă. Isus nu încetează să le prezinte apostolilor în diferitele apariţii. De ce această insistenţă pe răni? Şi de ce aceste răni nu au dispărut, pur şi simplu, după Înviere? Să fie oare un semn de recunoaştere? Isus s-ar fi putut face cunoscut prin zeci de alte mijloace. Să fie un certificat oarecum acuzator, pentru ca oamenii să nu uite ce i-au făcut? Isus nu se prezintă deloc în această perspectivă. Să fie o imperfecţiune a Învierii? Desigur, nu.

Nu putem găsi un răspuns decât dacă privim aceste răni (şi întregul său trup) în perspectiva iubirii. Dacă rănile lui Isus ar exprima doar suferinţele prin care a trecut, ele ar fi dispărut la Înviere. Dar ele exprimă concret nu numai ceva trecut, ci şi ceva prezent: iubirea sa pentru fiecare dintre noi. Iubirea cu care Isus a trăit aceste răni la cruce rămâne actuală în Înviere. Murind pe cruce, Isus ne-a iubit şi ne-a dăruit iubirea sa mai mult decât în toate celelalte clipe ale vieţii sale. Rănile lui Isus pe cruce „spun” că păcatele oamenilor nu pot opri darul iubirii lui Dumnezeu. Acea iubire, acel dar, nu dispar la moartea lui Isus şi nu sunt înlocuite cu o altă iubire după Înviere. Ele continuă pentru veşnicie şi aşa ne iubeşte Isus astăzi, pe fiecare dintre noi. Rănile de pe trupul său înviat exprimă şi sunt iubirea sa pentru noi, pe care păcatele oamenilor nu o pot stinge.

Pr. Dan Suciu a meditat Evanghelia după sfântul Luca 24,35-48: În acel timp, ucenicii, care s-au întors de la Emaus, au povestit celor unsprezece, care se aflau împreună cu ai lor, cele petrecute pe drum şi cum l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, Isus a apărut în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Cuprinşi de uimire şi de spaimă, credeau că văd un duh. Isus le-a zis: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile mele şi picioarele mele, că eu însumi sunt; pipăiţi-mă şi convingeţi-vă căci un duh nu are nici carne şi nici oase, precum mă vedeţi pe mine că am”. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Fiindcă, de bucurie şi uimire nu le venea să creadă, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript. El a luat şi a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: „Amintiţi-vă de cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi: Trebuia să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri”.

Despre autorul acestui articol: Dan Suciu CSJ (n. 1975) este preot călugăr în Comunitatea „Sf. Ioan”. După un timp petrecut ca superior al mănăstirii „Sfânta Familie” din Bucureşti, a fost trimis în misiune în Caucaz. Pr. Dan este autorul unui blog de spiritualitate, „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, unde relatează experienţa întâlnirii Domnului în lucrurile mărunte ale vieţii de zi cu zi.

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv Claudia Stan, „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)

Anunțuri