Ce face o mamă a doua zi după înmormântarea fiului ei? Se gândeşte la fiul ei şi la zecile de imagini întipărite pentru totdeauna în sufletul ei? Cu siguranţă.

Putem privi în această lumină viaţa Fecioarei Maria în această Sâmbătă Sfântă. Toate imaginile patimii lui Cristos, toate cuvintele, privirile, gesturile sale, toată suferinţa morţii şi a despărţirii definitive prin punerea în mormânt, rămân vii în sufletul Mariei. Poate cu o anumită pace, pe care o dă pământul, mormântul.

Cu siguranţă nu greşim dacă ne gândim în acest fel la Fecioara Maria. Dar trebuie să fim mereu atenţi când transpunem psihologia noastră asupra sfinţilor, căci există riscul de a face confuzii enorme. Uneori întâlnim astfel de persoane, pe care le credem distruse sufleteşte şi le găsim surprinzător de vii…

Cu siguranţă Fecioara Maria a suferit, în măsura însăşi în care îl iubea pe Isus. Dar ea avea şi altceva mai important de făcut şi anume să creadă în împlinirea cuvintelor lui Isus, care proorocise că Fiul Omului va învia după trei zile dintre cei morţi.

Părinţii Bisericii spun că, în Sâmbăta Sfântă, Maria este singura care a păstrat această credinţă vie în sufletul ei. Toţi ceilalţi erau dezorientaţi în diverse feluri şi, în tulburarea totală a morţii lui Isus, nu mai aveau timpul, grija să creadă. De aceea, în evanghelii, de vineri seara până duminică dimineaţa este o mare tăcere, nu ni se spune aproape nimic. Părinţii aveau deci această imagine: în Sâmbăta Sfântă întreaga lume era cufundată într-un mare întuneric. Era noaptea mormântului, noaptea sufletească a omenirii care nu şi-a primit Mântuitorul. În această noapte care cuprinsese pământul, o singură luminiţă ardea: credinţa Fecioarei Maria. Maica îndurerată aşteapta Învierea Fiului său.

Nu ne putem imagina cum s-a petrecut această aşteptare. Omeneşte vorbind, acesta este lucrul cel mai greu de înfăptuit: aşteptarea fără nici o şansă de a se împlini, fără nici un alt sprijin decât un cuvânt spus de Cristos, când era viu.

Singură în această rugăciune, Maria vedea foarte bine că toţi ceilalţi (ucenicii, femeile sfinte, poporul) erau pierduţi şi, mai ales, că nu mai aveau o credinţă vie… Nu mai credea nimeni cuvântul Fiului lui Dumnezeu, care nu putea să nu se împlinească! Nu mai stăruia nimeni în această comuniune interioară cu Dumnezeul cel viu! Or, tocmai asta aştepta Mântuitorul de la ucenicii săi. Şi atunci Maria a purtat în rugăciunea sa întreaga omenire, a crezut pentru toţi cei care nu mai credeau, a sperat şi l-a iubit pe Dumnezeu pentru ei.

În evanghelii, apostolii se risipesc joi seara la venirea soldaţilor, iar vineri sunt total absenţi. În dimineaţa Învierii Petru este din nou împreună cu Ioan (deci cu Maria). Duminică seara, apostolii sunt toţi în jurul lui Petru (deci alături de Ioan şi de Maria). Aşadar, Sâmbăta Sfântă este şi ziua în care apostolii s-au întors, primiţi de milostivirea Mariei, purtaţi de rugăciunea ei. Purtaţi în rugăciunea Maicii Domnului, ucenicii s-au putut întoarce treptat lângă ea, pentru a „regăsi nordul”, pentru a reface comunitatea spulberată a ucenicilor iubiţi de Domnul.

Deseori, pentru noi, Sâmbăta Sfântă este ziua absenţei lui Dumnezeu. Isus nu mai era cu ei, absenţa sa trupească era cu siguranţă teribilă. De aceea, oamenii proclamă în această zi absenţa lui Dumnezeu. Dar oare aşa să fie lucrurile? În mod paradoxal, dacă o privim pe Fecioara Maria, înţelegem că în această zi nu Domnul era absent, ci toţi ceilalţi! Oamenii erau absenţi, căci nu erau acolo unde îi aştepta Dumnezeu, adică într-o credinţă vie, aşteptând lucrarea Domnului…

În această noapte a omenirii, în această „absenţă” a oamenilor, care din Sâmbăta Sfântă se întinde peste veacuri până azi, Fecioara Maria veghează asupra noastră, asupra Bisericii, asupra omenirii, atunci când credinţa se răceşte sau dispare. Lângă ea putem regăsi o orientare, o credinţă.

Pe urmele ei, Biserica este cea chemată să creadă în lucrarea lui Dumnezeu, împotriva tuturor evidenţelor, să se roage pentru oameni şi să fie o prezenţă milostivă, deschisă tuturor celor dezorientaţi, care vor să se întoarcă la Cristos şi să aştepte a doua sa venire.

Pr. Dan Suciu a meditat Evanghelia după sfântul Ioan 19,38-42: După acestea, Iosif din Arimateea, care era discipol al lui Isus, dar în ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-l lase să ia trupul lui Isus. Pilat i-a permis. Atunci, a venit şi a luat trupul lui Isus. A venit şi Nicodim, cel care fusese mai înainte la el noaptea, şi a adus un amestec de mir şi aloe, cam de o sută de litre. Ei au luat trupul lui Isus, l-au înfăşurat în giulgiuri, cu uleiurile aromatice, după cum este obiceiul de înmormântare la evrei. În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. Aşadar, pentru că era ziua Pregătirii iudeilor, iar mormântul era aproape, l-au pus pe Isus acolo.

Despre autorul acestui articol: Dan Suciu CSJ (n. 1975) este preot călugăr în Comunitatea „Sf. Ioan”. După un timp petrecut ca superior al mănăstirii „Sfânta Familie” din Bucureşti, a fost trimis în misiune în Caucaz. Pr. Dan este autorul unui blog de spiritualitate, „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, unde relatează experienţa întâlnirii Domnului în lucrurile mărunte ale vieţii de zi cu zi.

© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv Claudia Stan, „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.

Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)

Anunțuri