În faţa rugului aprins din Vechiul Testament, Moise a avut această revelaţie: „Locul acesta sfânt este!” şi a fost invitat de Dumnezeu să se descalţe. O experienţă asemănătoare facem şi noi la începutul acestei săptămâni, căci ne dăm seama că aceste zile sunt sfinte cu adevărat, şi nu numai cu numele… Este săptămâna în care a murit Cristos!
Am vrea şi noi să ne descălţăm cumva, dar spre deosebire de Moise, nu ştim cum… Altfel spus, cum să trăim această săptămână? Ce trebuie să facem? La această întrebare încearcă să ajute rândurile următoare.
Există o serie de răspunsuri la îndemână. Să aprindem câteva lumânări la biserică. Să postim şi să citim evangheliile patimii. Să mergem la spovadă şi la slujbe. Toate acestea îşi au valoarea lor.
Dar cred că e bine, înainte de toate, să fim pur şi simplu, dezorientaţi, fără să ştim prea bine ce trebuie să facem… Să ştim doar că nu este o săptămână obişnuită, care nu trebuie să treacă la fel ca toate celelalte.
Nu există o reţetă pentru a trăi corect Săptămâna Sfântă. De altfel apostolii înşişi şi-au pierdut toate punctele de reper în acea săptămână. Îi vedem în evanghelii derutaţi de iniţiativele lui Isus, înfricoşaţi de ce urma să se întâmple. Şi atunci, ce avem de făcut?
Poate doar să acceptăm că această săptămână este a lui Cristos. Şapte zile care îi aparţin total, în care noi îi cedăm controlul, toate comenzile, şi încercăm stângace să le trăim cu el, să fim ai lui. Doar aşa săptămâna aceasta va fi sfântă şi pentru noi! Toate slujbele şi tot restul în această lumină trebuie trăite!
Concret, cei mai mulţi dintre nu vom putea opri totul, pentru a petrece o săptămână într-o mănăstire pierdută în munţi, departe de serviciu şi de lume. Dar măcar să trăim aceste zile cu sentimentul învigorat că serviciul, rutina zilnică, situaţia materială, nu sunt lucrurile cele mai importante din viaţa noastră. Ba chiar nu sunt mare lucru, puse alături de sufletul nostru şi de Fiul lui Dumnezeu care şi-a dat viaţa pentru noi. Nu ne putem schimba complet programul, dar putem schimba radical felul în care vom trăi ocupaţiile respective.
Când moare cineva drag, avem dintr-o dată şi uneori durabil sentimentul inutilităţii lucrurilor zilnice. Cu această atitudine interioară să începem Săptămâna Sfântă! Într-un fel, Săptămâna Sfântă este săptămâna în care Dumnezeu este cel mai aproape de noi. Or, cum credeţi că putem fi într-adevăr în faţa sa, trăind cu el, fără să ne pierdem toate punctele de reper cotidiene?
În această dezorientare, o singură lumină, Cristos! Cristos din evanghelii. Cristos din slujbe. Cristos din taine. Cristos cel Înviat, nevăzut, prezent tainic în sufletul nostru.
Despre autorul acestui articol: Dan Suciu CSJ (n. 1975) este preot călugăr în Comunitatea „Sf. Ioan”. După un timp petrecut ca superior al mănăstirii „Sfânta Familie” din Bucureşti, a fost trimis în misiune în Caucaz. Pr. Dan este autorul unui blog de spiritualitate, „Întâmplări din lumea lui Dumnezeu”, unde relatează experienţa întâlnirii Domnului în lucrurile mărunte ale vieţii de zi cu zi.
© „Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?” este un proiect exclusiv „Deus meus in te confido” (Ps 25,2). Întreg cuprinsul proiectului poate fi vizualizat aici.
Votează acest articol şi autorul lui va fi premiat! (detalii, aici) Comentează acest articol şi poţi câştiga un premiu săptămânal! (detalii, aici)
Deus meus in te confido (Ps 25,2) 
E interesant cum, citind acest articol, te regasesti in persoana celui care a intrat in post constient si plin de dorinta de a se pregati in acest an mai bine decat in precedentii. Ajungi, insa, la poalele ultimului spic de stanca si realizezi ca de fapt nu esti pregatit, ca nu ai asudat indeajuns pentru a te bucura de “privelistea” Invierii. Iti zici, poate, ca ar fi trebuit sa dai mai mult si sa alegi in drumul tau de-a lungul postului cararile , nu cele mai preumblate, dar altele mai abrupte si necuratate de maracini.
Foarte frumos zice Pr. Dan ca, fiind dezorientati in cea din urma saptamana si nestiind ce sa facem, sa ne lasam pur si simplu calauziti de Isus. Cine stie pe ce meleaguri ne va indruma chiar acum, cand credem ca nu mai avem prea multe de descoperit si ni se pare ca drumul ramas e destul de drept, scurt si usor.
De fapt eu vad toata perioada asta a postului pe care am parcurs-o ca pe un exercitiu spiritual de incalzire si pregatire pentru Saptamana Sfanta. Poate nu am realizat prea multe si nu ma simt indeajuns de vrednic sa pasesc pe „locul acesta sfant”. Insa scopul exercitiilor este, de fapt, ca sa imi pregateasca muschii sufletului pentru incordarea ce urmeaza, ca un atlet ce isi mentine o viteza constanta pe toata durata maratonului, mizand pe ultima mila, cea in care da tot ce are mai bun stiind ca e ultima parte a luptei si in acelasi timp ultima sansa sa obtina un loc mai bun.
Pr. Dan mai propune ca, chiar daca nu ne putem retrage intr-o manastire, sa nu ne lasam prada grijilor serviciului si responsabilitatilor zilnice. Cu alte cuvinte sa nu ne implicam decat in ceea ce ne apropie de speranta Invierii. Insa ce ne facem cand nu putem fugi in manastire si nu putem nici sa ignoram zgomotele externe ce nu prea au legatura cu Invierea. Tocmai pentru ca, chiar acum, in aceasta Saptamana Sfanta, Patima lui Isus concureaza cu ceva senzational ce se petrece in viata noastra, ceva ce ne dorim si asteptam de atat de mult timp incat ne si este frica sa ne gandim: ma pot bucura oare de ceea ce mi-a oferit Dumnezeu si, in acelasi timp, sa meditez suferinta Fiului Sau? Aproape ca imi vine sa spun: tare bine ar fi fost ca aceasta bucurie sa mai fi asteptat putin!
Daca tot ceea ce facem (cu gandul, cu cuvantul, cu fapta si mai ales cu inima) sunt o continua rugaciune ,atunci suntem pregatiti in fiecare clipa pentru sarbatoare, fiindca intreaga noastra viata devine sarbatoare. De ce ? Fiindca se petrece in prezentza Lui Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu lucreaza prin noi : inima noastra e ancorata in El, iar viata noastra si orice activitate cu implicarea ei afectiva nu sunt decat „pletele”unei alge inradacinata ferm si sfant pe stanca increderii si a credintei in El.
Cam tot asa gandeam si eu intrarea in aceasta saptamana…ca o invitatie la o privire mai de sus, nu pentru ca am fi mai speciali, ci pentru a intelege ca suntem facuti pentru Cel Preainalt. De la intrarea in Ierusalim, cand Isus este pe magarus si trebuie sa ne ridicam un pic privirea ca sa-l vedem, si pana la inaltarea pe Cruce, imi pare ca gasesc acest inteles al vietii traite cu o alta perspectiva, si aceasta rasturnare, cat de adevarat, ne va dezorienta teribil!
„Or, cum credeţi că putem fi într-adevăr în faţa sa, trăind cu el, fără să ne pierdem toate punctele de reper cotidiene?”
Si daca „punctele de reper cotidiene” sunt in fiecare zi Isus?
Si daca viata ti-ai oferit-o „Vointei Divine” mai ai dreptul sa te simti dezorientat, sau ai INCREDERE deplina ca TOTUL e VOIA Lui?
Isuse , eu am INCREDERE in Tine! si voi trai fiecare clipa asa cum mi-o vei darui …
Dumnezeu sa va binecuvanteze cu Spiritul Sau Sfant!