Părintele James Martin e un slujitor al lui Dumnezeu cu o vocaţie mai puţin obişnuită, care a trecut de la corporate management la voturile iezuite de sărăcie, castitate şi ascultare. Scrie, e foarte activ pe Facebook şi e un orator captivant. Nu dezavuează principiile corporatiste, dimpotrivă, modalitatea în care a integrat formarea lui de business în slujirea sacerdotală este absolut fascinantă (dealtfel, sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul iezuiţilor, ar putea fi considerat un pionier al managementului organizaţional). Dar, dincolo de toate, meritul incontestabil al lui Jim Martin este acela de a fi introdus în spiritualitate un concept care poate părea paradoxal: umorul, pe care îl consideră ingredient principal al unei vieţi spirituale sănătoase. Are o serie de conferinţe geniale pe această temă, pe care nu încetează să o dezvolte în toate cărţile sale.

Autobiografia trecerii sale de la finanţe la viaţa consacrată (apărută pentru prima dată în 2000 şi presărată şi ea cu un umor inegalabil) a ajuns la cea de zecea ediţie şi îşi păstrează locul pe lista best-seller-urilor. Se numeşte „In Good Company. The Fast Track from Corporate World to Poverty, Chastity and Obedience”. Un grup de iubitori de literatură spirituală adaptată actualităţii cotidiene au în proiect traducerea şi publicarea acestui volum în România. Vă propun câteva extrase din carte, cu rugămintea de a comenta pe marginea interesului faţă de acest proiect.

NB: Mai multe despre ordinul iezuit, aici. Iezuiţii din România pot fi găsiţi şi pe Facebook. Iar pentru cine vrea să ştie mai multe despre James Martin şi să-şi facă o idee despre cum poţi râde cu gura până la urechi pe marginea unor lucruri, în esenţă, extrem de serioase:

Un director financiar devenit călugăr iezuit (sau o combinaţie „to die for” între evlavie şi umor)

Umorul în viaţa spirituală (1)

Umorul în viaţa spirituală (2)

Despre sfinţenia laică şi necalendarizată

Povestea unei  convertiri

James Martin SJ, „In Good Company[1]. The fast track from corporate world to poverty, chastity and obedience”

În oraşul Kingston din Jamaica există un azil numit „Sfânta Fecioară, Regina păcii”. Clădirea cu două etaje, văruită într-un amestec vesel de albastru şi alb, este căminul Misionarelor Carității, un ordin religios feminin cunoscut îndeosebi datorită întemeietoarei lui, Maica Tereza de Calcutta. Pentru a ajunge la azil trebuie să treci printr-una din cele mai vaste mahalale din Kingston, unde capre păduchioase, cocoşi aroganți, găini sfrijite şi câțiva purcei rătăciți scormonesc prin munții de gunoaie care zac în putrefacție pe stradă. Dimineața, o mulțime de copii jamaicani, îmbrăcați în cămăşi de un alb impecabil care contrastează cu fețele lor măslinii, aleargă de-a lungul ulițelor fierbinți, în drum către şcoală. Iar bandele de cartier care au luat în stăpânire împrejurimile le dau pace surorilor de la azil. […]

Într-o dimineață, pe când lucram la azil, a sosit un prieten din State. Tocmai le făceam duş şi îmbrăcam vreo duzină de bătrâni, care erau prea bolnavi pentru a se spăla singuri. Treaba mea era să spăl cât mai mulți înainte de masa de prânz. Îi şi bărbieream şi le tăiam unghiile de la mâini şi de la picioare, treabă pe care o găseam extrem de dezagreabilă.

Lucram în băi comunale spațioase, cu vase de WC din porțelan crăpat aliniate de-a lungul unui perete şi  duşuri de-a lungul celuilalt. Pe cei care nu puteau sta în picioare îi spălam folosindu-mă de o găleată cu apă şi de un burete, în timp ce ei şedeau pe un scaun de metal improvizat, cu un capac de WC fixat deasupra. Îngenuncheasem pe o podea plină de apă şi urină provenită din WC-urile care refulau. Surorile foloseau o chiuvetă mare din ciment, aflată în baie, pentru a-şi spăla sari-urile, împreună cu lenjeriile de pat ale azilului, folosind un dezinfectant puternic şi înțepător. Baia, prin urmare, mirosea a fecale, a urină, a dezinfectant şi a săpun. Îmi țineam respirația.

Şi încercam, fără prea mare succes, să-l ajut pe unul dintre bătrâni să-şi tragă pantalonii – deja uzi de cât zăcuseră pe jos – peste încălțările leoarcă pe care el insistase să le poarte la duş.

În baie era umed şi cald, iar eu eram transpirat. O umbră străluci pe podeaua udă din ceramică. Mă uit în sus şi-mi văd prietenul privindu-mă din uşa băii, în timp ce silueta îi e conturată de lumina puternică ce pătrunde din curte. El se holbează la mine preț de câteva clipe, apoi zice:

–          Frate, de te-ar vedea acum prietenii tăi de la Wharton!

≈≈≈

Încă îmi vine greu să cred că am muncit într-un ghetou din Kingston după o carieră de şase ani în corporate finance. Şi, mai suprinzător de atât, am lucrat la azil în calitate de novice în Societatea lui Isus, un ordin religios romano-catolic cunoscut şi sub numele de ordinul iezuiților. O bună parte a celor zece ani de pregătire pentru hirotonirea ca preot mi-am petrecut-o lucrând printre săraci. Şi, într-un moment din viață în care m-aş fi aşteptat să am o slujbă bine plătită, o carieră, o casă, o familie şi o maşină (ori două), n-aveam, în schimb, niciunul din aceste lucruri.

Nu mă trag dintr-o familie religioasă, cel puțin nu în sensul acelora care se consideră o familie „binecuvântată” dacă unul din fiii lor se hotărăşte să devină preot. Sora mea Carolyn şi cu mine am primit Botezul si Mirul. Când eram copil, mâncam peşte vinerea şi în timpul Postului Mare şi nu ne-ar fi trecut prin cap să lipsim de la slujba de Crăciun ori de Paşti. Dar dragostea de Dumnezeu a părinților mei nu se manifesta în practicile religioase agreate de catolicii evlavioşi, cum ar fi mulțumirea de dinaintea mesei, participarea zilnică la Liturghie, rugăciunea în familie, recitarea Rozariului şi altele asemenea. Mai curând îşi manifestau dorința de a fi părinți buni în alte feluri: îngrijindu-se de copiii lor când aceştia erau bolnavi, învățându-i cum să arunce mingea ori să meargă pe bicicletă, ajutându-i la teme, însoțindu-i la întâlnirile cercetaşilor şi făcându-le galerie la meciurile de la şcoală.

≈≈≈

Eram într-al nouălea cer că fusesem acceptat la Wharton, care era cunoscută drept cea mai bună şcoală de afaceri din țară. Şi, la început, mi-a plăcut munca istovitoare. Mi se înfăţişa o perspectivă complet nouă: concepte precum ofertă şi cerere, acțiuni, datorii, mijloace de influențare a profitului, cotații, capital. Învățam un limbaj nou, care descifra misterele paginilor financiare. Economia şi lumea întreagă căpătaseră mai mult sens şi, dintr-o dată, mă simțeam cu adevărat adult.

Şi imediat după ce am început studiile la Wharton a venit şi conştiința amețitoare a aparent nelimitatelor oportunități posibile. Studenții la administrarea afacerilor auzeau în fiecare zi despre slujbele de succes şi de ocaziile atrăgătoare care ne aşteptau imediat după absolvire, de salariile senzaționale oferite celor din ultimul an, de companiile prestigioase care făceau recrutări în campus, de faimoşii absolvenți de la Wharton şi de munții de bani pe care aceştia îi făceau. Era captivant, mai cu seamă pentru un adolescent de 17 ani.

≈≈≈

Pe măsură ce se apropria absolvirea, deveneam din ce în ce mai confuz în privința viitorului. O parte din mine voia să continue cu afacerile; era limpede că alocasem destulă vreme studiilor. În ultima vară de dinaintea absolvirii, lucrasem chiar într-o firmă de investiții din Philadephia şi mă bucurasem că, în sfârşit, avusesem ocazia să-mi pun cunoştințele la treabă.

Cu toate astea, aveam îndoieli. Lumea afacerilor, cu toate că era interesantă, nu era cu siguranță ceva ce aş fi putut considera plăcut (mai cu seamă contabilitatea). Eram uluit că prietenilor mei de la Wharton chiar le plăcea să citească reviste ca Fortune şi Business Week, pe care eu le găseam nespus de plictisitoare. Poate că aş fi putut face altceva. Dar ce? Ce-aş fi putut face ca să mă întrețin? Urmasem un curs de drept pentru afaceri şi îmi plăcuse. Aş fi putut încerca să urmez dreptul. Dar asta era în afara discuției: n-aveam bani pentru o licență universitară.

Când mi-am recunoscut confuzia, prietenii mi-au răspuns la fel: „De ce te-ai dus la Wharton dacă n-ai de gând să-ți iei o slujbă în domeniul afacerilor?” Toată lumea îmi spunea cât de norocos sunt să fiu la Wharton, cu perspectiva unei asemenea cariere promițătoare: „calea cea mai rapidă”, cum îi spuneau ei, către succes. Cu o licență în finanțe, aveam în mare măsură garantat un salariu de pornire impresionant. Cum aş fi putut alege să nu lucrez în domeniul afacerilor? mă întrebau ei. Unele bănci de investiții la făceau studenților oferte chiar şi de 25 ooo de dolari. Aşa că, la vremea potrivită, m-am înscris docil la interviuri pentru băncile de investiții, corporațiile, băncile comerciale şi consorțiile de consultanță care dădeau târcoale în fiecare an Universității din Pennsylvania.

≈≈≈

Eram în culmea fericirii că primisem o slujbă la GE. Posibilitățile de avansare erau aproape nelimitate – General Electric era uriaşă; aveau atât de multe divizii încât puteai lucra practic în orice domeniu, la orice nivel. Salariile şi beneficiile erau excelente: angajații numeau compania „Generous[2] Electric”. Iar programul de instruire în care mă înscrisesem era cunoscut ca fiind cel puțin de talia unui MBA[3]. Ştiam că dacă mă voi descurca, voi ajunge departe şi voi face o căruță de bani.

≈≈≈     

Fusesem promovat în funcția de Specialist – Corporate Financial Management Development, care, pe lângă faptul că îmi dădea cea mai lungă titulatură din întreaga companie, însemna că angajam şi plasam oameni în poziții medii în domeniul financiar în toată corporația GE, numită acum GE Capital. Păstrasem contactul cu practicanții, fiindcă rămăsesem în acelaşi departament, şi ajutam şi la plasarea unora dintre absolvenții cu care lucrasem. Promovarea adusese cu ea un şi mai mare volum de muncă şi mult mai multe ore suplimentare. Nu numai că trebuia să mă întâlnesc cu toate persoanele din companie care se aflau în căutarea unei noi slujbe în domeniul finanțelor, dar fiecare director care dorea să înlocuiască pe cineva din departamentul său venea să-mi bată la uşă. În plus, eram responsabil de calcularea salariilor şi de orice altă „consiliere” care s-ar fi dovedit necesară. Asta m-a făcut foarte popular în companie, fiindcă acum aveam toate ponturile despre pozițiile libere şi ştiam cam tot ce se întâmplă în firmă.

Din postura mea, am descoperit că angajații erau clasificați în grupe: aşa-şi-aşa şi bun-bun. După evaluările anuale, ți se atribuia un număr care însuma potențialul personal. Un „unu” însemna că erai promovabil cu două grade în plus la salariu, un „doi” însemna un singur grad la salariu. „Treii” nu erau deloc promovabili, iar un „patru” însemna că eşti pe cale să fii dat afară. Asta îmi amintea de „Brave New World”[4], unde omul ajungea să fie identificat cu un număr. Directorii mă căutau să mă întrebe de vreun nou candidat pentru un post şi, după ce le dădeam o explicație lungă referitoare la punctele tari şi slabe ale cuiva, ziceau: „Hm, bine, dar e de nota 1?” sau „Las-o baltă, e doar de 2” sau „Jim, ai vreunii de nota 1 pentru mine?” Era ca şi când ne jucam de-a pescuitul. Cu oamenii.

Cam în acelaşi timp cu promovarea, părinții mei au hotărât să se despartă pentru o vreme şi am început să primesc telefoane de la mama aproape în fiecare seară. Asta, împreună cu orele suplimentare de la noua slujbă, m-au făcut să mă simt nefericit şi, deloc suprinzător, complet epuizat. În decurs de câteva luni, ceea ce crezusem că sunt nişte mărunte dureri de stomac provocate de grăsimea excesivă din mâncarea chinezească, s-a dovedit a fi ceea ce doctorii au numit „sindromul colonului iritabil”, o afecțiune cauzată de stres. După ce, până atunci, mâncasem aproape orice, acum aveam dureri înfiorătoare de stomac. „Nicio problemă”, mi-a zis medicul de la GE, „doar evită următoarele mâncăruri: grăsimile, condimentele, lactatele”. Pentru prietenii mei devenise o provocare găsirea unui restaurant la care să putem merge: nici mexican, nici chinezesc, nici indian. Dar cel mai important lucru, zisese medicul, era să evit orice fel de stres. Asta mi s-a părut din cale-afară de nostim, de vreme de un coleg de la GE putea zice asta cu seninătate. […]

Toate astea mă îmboldeau să mă gândesc din nou şi cu mai multă seriozitate să-mi caut altceva de făcut. În clipa aceasta, am înțeles că îmi atinsesem mai toate scopurile pe care mi le stabilisem în colegiu: câştigam mulți bani, aveam multă libertate şi control la serviciu şi avansam în companie. Dar lucrurile acestea în sine nu-mi dădeau cine ştie ce satisfacție. Altfel spus, nu-mi puteam da seama care era Scopul vieții mele. Lipsea ceva elementar. Îmi plăceau colegii şi parte din munca în resurse umane, dar care era scopul muncii în sine? Oare asta era viața?

Am încercat să-mi privesc munca din perspectiva celor pe care îi ajutam. Ei bine, cu siguranță îi ajutam pe cei care veneau la mine pentru consiliere sau care se găseau în situații grele la muncă. Dar dacă ăsta era scopul, atunci de ce să nu lucrez în permanență, şi nu doar ocazional, cu oamenii care aveau nevoie de ajutor? Şi dacă banii nu mă atrăgeau atât de tare, de ce să nu fac ceva mai, cum să-i spun, caritabil?

Duminică, la Liturghie, lectura din Evanghelia după Luca, era despre tânărul cel bogat care îl abordează pe Isus. Acesta îl întreabă pe Isus ce trebuie să facă pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu. „Cunoşti poruncile”, îi spune Isus. „Toate acestea le-am păzit din tinerețe”, răspunde tânărul. „Îți mai lipseşte un lucru”, zice Isus. „Vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino şi urmează-mă”. Dar tânărul se îndepărtează trist, căci e foarte bogat.

Ăsta eram eu: un tânăr bogat (şi deprimat). Aşa că am început să mă gândesc ce-aş putea face cu viața mea. […]

Până atunci, fusesem un catolic bun, chiar dacă nu ieşit din comun. Frecventam încă Liturghia duminicală la o parohie din apropiere, cu hramul Sfântului Leon cel Mare. Biserica se afla la câțiva kilometri de birou, ceea ce îmi uşura mersul acolo atunci când lucram sâmbăta sau duminica. Şi era una din puținele biserici moderne pe care o găseam frumoasă. O arhitectură simplă, aerisită, cu un altar scaldat în razele de soare ce pătrundeau de deasupra printr-o fereastră largă din tavan. Predicile erau captivante, mulțumită unor preoți care nu se adresau niciodată de sus comunității. Liturghia de duminică de la Sf. Leon era o oază de limpezime în mijlocul unui deşert de confuzie şi nehotărâre.

În mijlocul acestei confuzii, am ajuns acasă, într-o seară, pe la opt. Avusesem o zi înfiorătoare, în care petrecusem două ore cu o angajată care îşi ura slujba atât de tare încât îi tremurau mâinile în chip vizibil. Încercasem să o conving să meargă la psihologul firmei, dar ea era mult prea stânjenită. Credea că trebuie să-şi dea demisia. Nici eu, la rândul meu, nu mă simțeam prea bine. Mă gândeam cu groază la ziua următoare, în care voi va fi trebuit să-l abordez pe directorul ei cel dificil şi arțăgos, care credea despre ea că se prefăcea a fi bolnavă. În plus, se părea că voi fi nevoit să lucrez în weekend. Eram mort de oboseală, prea obosit ca să pregătesc cina, aşa că am deschis televizorul.

PBS transmitea un program special intitulat „Merton, o biografie cinematografică”, despre cineva pe nume Thomas Merton. Tot felul de personaje celebre apăreau pe ecran şi-l lăudau ca reprezentând un model impresionant şi durabil în viața lor. Oricine ar fi fost Thomas Merton[5], era limpede că le făcuse acestor oameni o impresie puternică. După câteva clipe, am înțeles că vorbeau despre un călugăr trapist care trăise (sau mai trăia încă, nu eram prea sigur) undeva prin dealurile din Kentucky. Autobiografia lui se numea „Muntele cu şapte trepte” şi la data publicării ei, în 1948, fusese, în mod surprinzător, un best-seller. Spre exasperarea mea, nu auzisem nici de el, nici de cartea lui. Prinsesem doar ultima parte a emisiunii, dar fusese îndeajuns de interesantă pentru ca în ziua următoare să încep să caut cartea. Găsirea ei în Stanford a fost destul de dificilă, dar în cele din urmă, am dat peste un exemplar.

≈≈≈

Am încercat să găsesc şi alte cărți ale lui Thomas Merton. Pe atunci, habar n-aveam dacă era „celebru” sau nu. Am adus vorba despre el câtorva prieteni, dar niciunul nu auzise de el. […] Gândindu-mă că trebuie să existe vreo urmare la „Muntele cu şapte trepte” (căci povestea se sfârşeşte imediat ce el intră în mănăstire), am început să o caut. Am găsit în schimb o carte de meditații numită „Nimeni nu e singur” şi răsfoind-o la întâmplare am dat peste următorul pasaj:

„De ce încercăm să ne petrecem viața străduindu-ne să fim ceea ce nu ne-am dori niciodată să fim, dacă am şti ce vrem? De ce ne pierdem vremea făcând lucruri care, dacă doar ne-am opri ca să ne gândim la ele, sunt tocmai contrarul scopului pentru care suntem creați?”

Ăsta eram eu! Era atât de limpede. Nu mă simțeam deloc făcut pentru viața pe care o trăiam. Şi deşi nu ştiam pentru ce sunt făcut, calea lui Thomas Merton părea mai apropiată de mine decât cea corporatistă.

Am început să citesc şi alte cărți „religioase”: „Surprins de bucurie” a lui C.S. Lewis, relatarea unui absolvent de Oxford cu privire la convertirea sa, „Jurnalul unui preot de țară” a lui George Bernanos, povestea unui preot simplu şi sfânt dintr-o parohie rurală a Franței. Lectura era aproape singura cale prin care puteam explora ceea ce se petrecea în interiorul meu fără a mă da de gol. Fiindcă eram extrem de stânjenit de ideea de mă gândi atât de mult la religie şi de a lua în considerare chiar posibilitatea de a acționa conform acestei direcții de gândire. Era atrăgător, dar, în acelaşi timp, ciudat.

Cu toate astea, nu-mi puteam scoate din cap ideea că vreau să fiu preot sau călugăr sau frate sau… ceva. Orice m-ar fi putut aduce mai aproape de ceea ce simțeam. […] Uneori mă convingeam singur de nebunia fie şi numai de a gândi în felul ăsta. La urma urmelor, muncisem pe brânci să intru la Wharton şi petrecusem ani la rând studiind administrarea afacerilor şi avansând pe scara corporatistă. Să las totul baltă ar fi fost o pierdere. Toți aceşti ani, irosiți. În plus, fugeam de toate lucrurile care erau prea dureroase în viața mea: problemele de familie, stresul slujbei, povestea cu stomacul. Atunci de ce era în continuare atât de atrăgător?

≈≈≈

Colindând librăriile din Stanford, mi-am continuat căutarea urmării poveştii lui Thomas Merton, în speranța că voi afla ce s-a întâmplat cu el. A rămas trapist? A părăsit mănăstirea? Era fericit? […] Am dat, în schimb, peste o carte numită „Iezuiții: Societatea lui Isus şi trădarea Bisericii Catolice”. Era scrisă de un fost iezuit încrâncenat şi părea a fi suprinzător de negativistă, însă măcar mi-a furnizat câteva informații despre grup.

Din cartea cu pricina a reieşit că iezuiții (a căror titulatură formală era Societatea lui Isus) sunt un ordin religios şi, în consecință, trăiesc în sărăcie, castitate şi ascultare, în comuniune unii cu alții. Există iezuiți hirotoniți (preoți) şi iezuiți nehirotoniți (frați), care, nefiind subordonați niciunei dieceze, sunt liberi să lucreze oriunde. […] Asta mi-a plăcut din prima clipă. Spre deosebire de un călugăr, un iezuit poate trăi în afara comunității religioase. „Contemplativi în acțiune” era expresia care apărea frecvent. Iezuiții sunt binecunoscuți ca profesori, dar există şi iezuiți medici, avocați, arhitecți, actori, preoți de parohie, capelani de închisoare, lucrători în domeniul social şi scriitori.

≈≈≈

Eram destul de nehotărât când m-am prezentat la interviu la iezuiți, în lunea următoare […]. În caz că ar fi avut cineva chef să se uite prin agenda mea cu întâlniri din birou, scrisesem acolo: „Programare la doctor”. […]

Era ora 2 după-amiază când m-am întâlnit cu Jim Kane, directorul vocațional. Tocmai se întorsese de la o nuntă şi era îmbrăcat la colar peste care avea o vestă tricotată şi o jachetă sport. N-avea pantofi din piele lăcuită. Jim era un bărbat de vreo 40 de ani care arăta mai tânăr, roşcat, foarte relaxat. Ne-am întâlnit în salonul prăfuit al Comunității Iezuite, decorat cu un covor uzat şi cu mobilier necomfortabil pe care mai târziu urma să le descopăr ca fiind pietrele de temelie ale designului interior iezuit.

Mi-a spus imediat că va trebui să amân cererea de intrare în ordin până anul viitor. Aşa că m-am decis că sarcina mea pentru ora care urma era să-l conving de contrariul. Îmi închipuiam că, în ultimii ani, dobândisem suficientă experiență în a lua şi a da interviuri de angajare pentru a fi în stare să fac asta. Cu toate astea, interviul de față se arăta a nu fi unul obişnuit.

După oarecare conversație de rutină, m-a întrebat:

–          Cine e Dumnezeu pentru tine?

Ei bine, asta chiar era o întrebare pe care n-o auzisem niciodată în vreun interviu la Wharton (doar dacă, desigur, răspunsul ar fi putut fi: „Salomon Brothers”[6]).

Să vedem… Dumnezeu? Am încercat să-mi amintesc lecțiile de catehism.

–          Dumnezeu, am zis în cele din urmă, este creatorul universului.

–          Ok. Bine.

Se vedea că nu-l impresionasem.

–          Poți să-mi vorbeşti despre Isus? Cine e Isus pentru tine?

Ha, o întrebare-capcană!

–          Păi, sunt unul şi acelaşi, nu?

–          În regulă, a zis el, foindu-se în scaun. Să vorbim despre slujba ta.

Şi am vorbit despre asta, preț de câteva minute, apoi am vorbit despre familia mea, despre speranțele mele, despre visele mele, despre temerile mele. Conversația devenea cu atât mai simplă cu cât mă străduiam mai puțin să-l impresionez şi, în cele din urmă, mi-am deschis sufletul. Am vorbit despre frustrările mele de la birou, despre dezamăgirile cu privire la felul în care îmi conduceam viața şi, la final, despre cel mai important lucru: despre cum nu păream a fi în stare să mă detaşez de dorința de a fi iezuit.

–          Îmi doresc asta mai mult decât orice altceva. Are vreo noimă?

El spuse că are.

În toiul acestei discuții, zise:

–          Dacă nu e prea personal, Jim, aş vrea să vorbim despre viața ta sexuală.

(Cam ce ar putea fi mai personal decât asta?) Şi am vorbit. Dar, nefiind în largul meu într-o astfel de discuție, am ales calea cea mai simplă şi i-am spus ceea ce voia să audă. Adică am mințit. I-am zis că nu sunt virgin (ceea ce eram) şi că eram ok cu ideea de castitate (ceea ce nu eram).

≈≈≈

Între timp, aşteptam un răspuns definitiv, incontestabil la dilema mea. Cu alte cuvinte, aşteptam un semn. Îmi închipuiam că dacă aveam de gând să-mi consacru întreaga viața lui Dumnezeu, el ar fi putut măcar să-mi ofere ceva mai concret. Dar după o săptămână de nehotărâre frustrantă, n-a venit niciun semn: niciun răspuns definitiv, nicio voce, nicio viziune, niciun sentiment duios. Categoric, dacă vreunul din lucrurile astea s-ar fi întâmplat, probabil că m-aş fi speriat de moarte. […]

Duminica următoare, m-am dus la altă biserică din Stanford, Sf. Maria. În timpul Liturghiei, m-am rugat pentru un semn, pentru ceva care să mă ajute să înțeleg ce trebuia să fac. După Liturghie, din disperare, am îngenuncheat în fața unei statui a lui Isus. M-am rugat şi am spus: „Primeşte-mă!”, din toate puterile mele. Şi dintr-o dată am simțit înlăuntrul meu o voce fără cuvinte care zicea: „O voi face”. A fost o experiență complet diferită de tot ce trăisem vreodată. Simțisem cuvintele în mintea mea. Uluit şi puțin speriat, m-am ridicat imediat şi am zbughit-o afară din biserică.

≈≈≈

Pe 15 august am primit un telefon de la părintele Kane, care îmi spunea că am fost acceptat în Societatea lui Isus. […] Mi-a dictat, totodată, o listă de lucruri necesare. Mai întâi, haine suficiente să-mi ajungă doi ani. […] În cele din urmă, o cămaşă clericală şi un breviar. Ha! De unde să cumpăr o cămaşă clericală? Şi ce-i acela un breviar? „Un breviar e o carte de rugăciuni”, mi-a explicat el. „Mergi la orice magazin de obiecte de cult şi acolo le vei găsi pe amândouă. Spune-le că vrei breviarul roşu. Vor şti la care te referi”, mi-a zis.

Am fost norocos că mi-a spus, fiindcă, atunci când, în cele din urmă am reperat un magazin de obiecte de cult în Philadephia, m-au întrebat care breviar îl vreau. „Cel roşu!” am spus cu emfază. Vânzătoarea a zâmbit cu indulgență (după toate aparențele, mai văzuse câțiva novici la viața ei) şi mi-a întins cartea. Am răsfoit-o; părea a fi o carte de rugăciuni, compusă mai mult din psalmi, pentru diferite zile ale săptămânii. Părea extrem de pioasă; mă simțeam sfânt doar purtând-o cu mine.

N-am fost la fel de norocos şi cu cămaşa clericală. După şase ani în lumea afacerilor, ştiam că nu se cumpără alte cămăşi decât cele 100% din bumbac de Oxford. Dar în privința cămăşilor clericale, nu exista decât o largă varietate de țesături de poliester. Brr! Începusem să transpir numai privindu-le în vitrină. M-am hotărât asupra uneia dintr-un amestec de bumbac şi poliester, care deja arăta lustruită.

Am alergat în camera mea îndată ce am ajuns acasă şi am rupt ambalajul din plastic. Colarul alb s-a potrivit la fix în gulerul cămăşii şi când m-am privit în oglindă, iată-mă: părintele Martin!

≈≈≈

–          Domnule Martin, m-a întrebat într-o zi unul dintre elevi, pe nume Bobby, e adevărat că aveai foarte mulți bani înainte să fii iezuit?

–          Mda, cred că da, am spus.

–          Şi aveai propriul apartament?

–          Hm, da.

–          Şi maşină? continuă el.

–          Şi.

–          Şi acum faci asta? Frate, de ce-ai lăsat totul baltă?

–          Fiindcă asta îmi place mai mult decât tot ce am făcut înainte.

Bobby îşi dădu ochii peste cap.

–          Frate, eşti nebun!

Dar era adevărat. Chiar dacă făceam lucruri mărunte, precum supravegherea sălilor de clasă, înlocuirea ocazională a profesorilor şi predarea unei ore de artă în cursul după-amiezii, mă simțeam cu mult mai împlinit decât în oricare din slujbele mele la GE. Într-un moment din viață când mă aşteptam să am o slujbă sigură, un salariu bun, o casă bine pusă la punct şi una sau două maşini, nu aveam niciunul din lucrurile astea şi asta nu părea să conteze câtuşi de puțin.

≈≈≈

[La un dineu de caritate] am fost abordat de un tip cu alură corporatistă […]. L-am întrebat cu ce se ocupă.

–          Ei bine, părinte, lucrez în finanțe. La o bancă de investiții.

Se opri, gândindu-se pesemne că deja mă pierduse.

–          Vedeți dumneavoastră, o bancă de investiții se ocupă cu banii altor oameni şi îi ajută să-i investească. E altceva decât o bancă comercială.

–          Hm. Îmi amintesc diferența, am zis, ducându-mă cu gândul înapoi la interviul meu de la „Salomon Brothers”. De fapt, şi eu am lucrat în finanțe. Am lucrat la GE Capital.

El rămase cu gura căscată la propriu. […] Aş fi putut foarte bine să spun: „Şi eu pot să zbor”. După încă câteva vorbe încurcate, se întoarse la masa cu băuturi.

La sfârşitul serii, o femeie foarte atrăgătoare, băută bine, se apropie de mine. După o conversație de conveniență, mă prinse de braț şi mă trase mai aproape de ea.

–          Ştii de ce am nevoie în seara asta, părinte?

Nu.

–          De cineva cu care să mă culc.

Mă privea cu subînțeles. Habar n-aveam ce să spun, aşa că n-am spus nimic.

–          Pot să te întreb ceva, dacă nu e prea personal?

–          Cred că da, am zis cu ezitare.

–          Eşti alcoolic?

–          Hm, nu.

Tocmai beam un suc de ghimbir.

–          Eşti homosexual? mă întrebă ea din nou.

–          Ce?

–          Eşti homo, părinte?

–          Parcă ai zis că n-o să fie ceva personal, am spus.

–          Eşti normal, nu-i aşa? zise ea. Mi-am dat seama.

I-am îndepărtat cu blândețe mâna de pe brațul meu şi i-am mulțumit că venise.

Ea plecă pe patru cărări. Unul dintre băieții de la şcoală, Miguel, veni la mine şi mă întrebă:

–          Hei, domnule Martin, cine era femeia aceea?

–          Ascultă, Miguel, i-am zis. Dacă o să vrei vreodată să atragi femeile, să-ți cumperi o cămaşă neagră ca asta a mea.

≈≈≈

Sărăcia n-a reprezentat o problemă pentru mine ca novice. Cu toate că aveam un salariu bun la GE, banii în sine n-au fost mare lucru. Singurele mele extravaganțe au fost câteva vacanțe scurte în Europa. În afară de asta, mi-am cheltuit toți banii aiurea. Aşa că am considerat că renunțarea la bani va fi uşoară.

Şi, pe undeva, aşa a şi fost. Fără cont de cheltuieli, fără carduri de credit, fără rate la maşină, fără chirie, fără grija de a alege slujba cea mai bănoasă, fără să te mai întrebi dacă salariul tău e destul de mare ori la fel de mare ca al altuia. A scăpa de toate astea era extrem de eliberator, aşa cum trebuia să fie. Una peste alta, viața simplă părea să mă prindă.

Însă există sacrificii reale atunci când trăieşti dintr-un buget de 7o de dolari pe lună. Adesea mi se părea că toți banii mei de buzunar se duc pe articole de toaletă sau pe telefoane interurbane. (Am început să mă bărbieresc o dată la două zile, ca să economisesc spuma de ras). Şi eram complet dependent de iezuiți pentru nevoile mele financiare. De facto (şi chiar şi de jure, dacă mă gândesc mai bine) aveam foarte puțini bani pentru a „face” anumite lucruri. Orice lucru de care aveam nevoie ori pe care mi-l doream trebuia să îl cer şi trebuia să fiu pregătit pentru ca răspunsul să fie „nu”.

Munca la iezuiți m-a purtat şi prin locuri în care viața luxoasă era fie imposibilă fie un scandal pentru oamenii cu care lucram. Un adăpost pentru oamenii străzii din Boston. O mahala din Kingston. Cartierele mărginaşe din estul New York-ului. E greu să crezi că ți se cuvine ceva sau că ai nevoie de multe lucruri atunci când te confrunți cu nivelul de viață din jurul tău. Nu mă puteam întoarce în comunitatea mea iezuită din Kingston să mă plâng de mâncare, după ce lucrasem cu băieți care, la propriu, nu aveau nimic. Iar dacă o făceam, mă simțeam ros de vinovăție.

[…] Al doilea vot, castitatea, e întotdeauna mai dificil. Să faci sex e grozav. Şi cu siguranță este o provocare să te abții de la sex şi de la intimitatea fizică. Dar mai dificil decât lipsa intimității fizice este faptul de a nu avea pe nimeni către care să te îndrepți pentru sprijin. Nicio „relație exclusivă”’, cum se spune în limbaj religios. Uneori simțeam cum mi se strânge inima cu invidie şi regret când vedeam două persoane care mergeau ținându-se de mână, ştiind că în viața mea nu era loc pentru asta.

Dar asta conduce şi la libertate. Un prieten iezuit mi-a spus cândva: „Nu m-aş putea căsători cu o singură persoană. M-am îndrăgostit de atât de multe ori şi de atâtea persoane diferite încât ar trebui să mă căsătoresc de sute de ori”. Eu nu văd lucrurile chiar aşa, însă el exprima scopul fundamental al castității, care este, desigur, iubirea. Şi nici chiar castitatea nu exclude posibilitatea de a te îndrăgosti. M-am îndrăgostit de mai multe ori de când am devenit iezuit. Este firesc şi, aşa cum David îmi amintea permanent în îndrumarea spirituală, dacă nu m-aş fi îndrăgostit ar fi fost o mare problemă cu mine. A te îndrăgosti şi a fi îndrăgostit sunt daruri de la Dumnezeu. Problema e ce faci când te îndrăgosteşti şi trăieşti în celibat. Îți negi şi îți reprimi sentimentele, devenind nemulțumit şi frustrat, ori încerci să le integrezi în viața ta de castitate?

O persoană castă încearcă, asemenea lui Isus, să iubească cât mai mulți oameni cu putință. Cinicii spun că a iubi pe toată lumea înseamnă a nu iubi pe nimeni. Şi presupun că uneori acesta este unul dintre pericolele vieții de celibat. […]

Din punct de vedere practic, însă, cred că atunci când trăiesc în castitate, ştiu că am mai multă energie şi mai mult timp pentru alții – pentru a fi atent, a asculta, a fi mai aproape – decât aş avea dacă m-aş afla într-o relație exclusivă. Asta nu înseamnă că viața de castitate e făcută pentru toată lumea sau că este într-un anume fel, „mai bună” decât să fii singur sau căsătorit. Nu este adevărat. Castitatea este doar un alt fel de a iubi valabil pentru anumiți oameni. Asemenea celor căsătoriți, nici eu nu îmi trăiesc întotdeauna voturile în chip desăvârşit şi, uneori, fac totul anapoda. Dar atunci când lucrurile funcționează, este minunat. Este eliberator şi mă ajută să experimentez iubirea şi harul lui Dumnezeu.

Ascultarea a părut întotdeauna, cel puțin în vremea în care eram novice, să fie cel mai uşor dintre cele trei voturi. La urma urmelor, obişnuiam să ascult de ordine în GE şi nu stăteam pe gânduri dacă să le execut sau nu. Mă uimeşte faptul că oameni care sunt dispuşi să lucreze 15 ore pe zi şi să-şi dezrădăcineze familiile şi pe ei înşişi pentru a se muta dintr-o parte într-alta a țării pentru o corporație nu înțeleg cum cineva poate depune un vot de ascultare. „Cum îi poți permite cuiva să-ți spună ce să faci?” De parcă o firmă de avocatură ori o bancă ori o universitate nu face exact acelaşi lucru – şi adesea cu mult mai puține rezultate.

 

James Martin (n. 1962) este preot iezuit, editor al rubricii culturale din America Magazine şi autor a numeroase cărți, printre care: „Un ghid iezuit pentru (aproape) orice. Spiritualitate pentru viața de zi cu zi”, care a fost nominalizat best-seller de către New York Times; „Trăind alături de sfinți”, care a primit un premiu Christopher şi a fost numită „Cea mai bună carte a anului” de către Publishers Weekly. Înainte de a intra la iezuiți, în 1988, a absolvit Wharton School of Business şi a lucrat timp de şase ani în domeniul financiar. James Martin a fost hirotonit preot în anul 1999 şi de atunci a adus nenumărate contribuții la publicații precum New York Times, Wall Street Journal, Boston Globe şi emisiuni pentru History Channel, BBC şi Radio Vatican. Prima ediție a volumului „In Good Company” a apărut în anul 2000. Cartea a ajuns la a 10 ediție aniversară şi la un tiraj de peste 1 milion exemplare, fiind tradusă în 5 limbi.

„Martin ne înfățişează o relatare plină de viață a modului în care el, ca tânăr profesionist în lumea corporatistă, a descoperit bogății de alt fel alăturându-se Societății lui Isus. Povestitor pasionat, atent la detalii, el îşi călăuzeşte cititorul prin proza sa vioaie şi prin umorul său efervescent. Iată o carte care se adresează aproape oricui ştie să citească”. (Cardinal Avery Dulles SJ, Universitatea Fordham)

„Drumul parcurs de la Wharton School of Business şi un loc sigur în corporațiile americane la o alocație de 35 de dolari pe lună şi nesiguranța unei vieți de credință poate părea o poveste-avertisment despre o cale descendentă, dar pe măsură ce îl urmărim pe James Martin de-a lungul vieții şi educației sale iezuite, descoperim că e vorba, dimpotrivă, de o cale ascendentă: către Dumnezeu şi către adevărata fericire”. (Paul Wilkes, autor al vol. „O privire dincolo de ziduri. Monahism pentru viața de zi cu zi”)

„Martin are un stil onest, direct, cu reminiscențe din tânărul Thomas Merton, dar ceva mai cizelat… E mai amuzant decât Merton şi etalează un entuziasm tineresc… Dacă nu ştii nimic despre rugăciune şi despre slujire, poți găsi toate răspunsurile în această carte lipsită de formalism….. iar dacă ştii totul despre rugăciune şi despre slujire, o vei lua de la capăt şi vei învăța totul din nou”. (Emilie Griffin, America Magazine)


[1] Joc de cuvinte derivat din titulatura oficială a ordinului iezuit, care este „Societatea lui Isus” – în engleză, „Society of Jesus”, devenit prin echivalare, „Company of God” (Compania lui Dumnezeu), joc de cuvinte care a dus la alcătuirea titlului „In Good Company” (n.tr.).

[2] Generoasa (în engl., în orig.) (n.tr.).

[3] Master in Business Administration (Master în Administrarea Afacerilor) (n.tr).

[4] Roman de Aldous Huxley , publicat în 1932, a cărui acțiune se desfăşoară în anul 2540 (n.tr.).

[5] Thomas Merton (1915-1968), călugăr trapist (din ordinul religios catolic care urmează regula de viaţă a Sf. Benedict), militant pentru pace, promotor al dialogului interreligios, jurnalist, autor a peste 50 de texte de spiritualitate (n.tr).

[6] Importantă bancă de investiții de investiții de pe Wall Street (NY), preluată ulterior de Citigroup (n.tr.).

Anunțuri