În convulsiile societăţii noastre aflată în tranziţie şi sub presiunea crizei economice, asistăm la dezastrul educaţional al tinerei generaţii, la dezorganizarea învăţământului (bacalaureatul din acest an este o dovadă grăitoare), la promovarea relativismului moral, a sincretismului religios şi subculturii de gang cu reţeta de succes „drog, violenţă, sex, paranormal”. Absolvirea unui institut de învăţământ superior nu mai asigură un loc de muncă, ilegalităţile sunt la ordinea zilei, iar diferenţa între termenul de „delincvent” de drept comun şi „controversatul om de afaceri” constă doar în cifra de… „afaceri”. Toate acestea edifică o civilizaţie a morţii – fiindcă în era consumismului fiinţa umană este dresată şi nu educată, este tolerată şi nu iubită, este utilizată, cotată şi punctată la locul de muncă (în ipoteza în care a reuşit să-l găsească), nu apreciată în raport de finalitatea divină – sau determinată să emigreze, organizându-se în schimb funeralii naţionale, în cazul în care cade victimă atacurilor extremiste peste hotare – bani care ar fi fost, poate, de ajuns pentru un trai decent în ţară. Viaţa nu mai este ocrotită nici în momentul naşterii, nici pe durata existenţei propriu-zise şi, cu atât mai puţin, în momentul naşterii naturale la cer – propaganda pro-avort şi pro-euthanasie este în vogă.

În haosul generat de pervertirea valorilor există o singură cale pentru certitudine, coerenţă, libertate şi dezvoltarea armonioasă a persoanei umane: educaţia spre excelenţă având la bază trăirea adecvată şi deplină a comuniunii cu Dumnezeu.

Aceasta este esenţa educaţiei în şcolile şi colegiile iezuite. Caracteristicile educaţiei iezuite, dezbătute în repetate rânduri pe plan internaţional, prezentate în anul 1987 după patru ani de muncă asiduă a unei comisii internaţionale reunite la Roma, rezumate ulterior în februarie 2004 au la bază viaţa şi scrierile sfântului Ignaţiu de Loyola (1491-1556), experienţa primei şcoli condusă de iezuiţi în anul 1548 la Messina (Sicilia), istoria Societăţii lui Isus şi a şcolilor şi colegiilor iezuite, documentele Conciliului Vatican II, adoptarea şi adaptarea la tot ce reprezintă progresul real al societăţii umane sub aspectul ştiinţei şi culturii. În rezumat, caracteristicile educaţiei iezuite (după Bruce Bradley, SJ) sunt:

1. Lumea este creaţia lui Dumnezeu: Dumnezeu este în inima creaţiei sale, care la rândul ei e părtaşă la misterul său, iar Dumnezeu lucrează neîncetat în cultura şi istoria umană. Educaţia iezuită este condusă în spiritul respectului perspectivei religioase radicale, bazată pe descoperirea lui Dumnezeu şi întâlnirea cu Dumnezeu. „Noi urmărim să depăşim falsa dihotomie între religios şi secular, între sacru şi profan, iar dimensiunea religioasă pătrunde toate aspectele vieţii în şcoală”.

2. „Cura personalis”: educaţia iezuită aşază persoana umană, din perspectiva destinului său etern, în centrul preocupărilor sale şi insistă asupra cunoaşterii şi evoluţiei fiecărei persoane în parte. „Prin curriculum şi activităţile asociate şi prin însuşi mediul şcolar, misiunea noastră constă în a ajuta fiecare persoană să crească holistic de-a lungul întregii sale vieţi, pentru ca, eliberată de ignoranţă şi de orice alte forţe care inhibă creşterea, să înveţe să gândească ea însăşi pentru sine, să-şi dezvolte diferitele competenţe, să-şi găsească «propria voce» şi să devină din ce în ce mai conştientă de sinele său unic”.

3. Valorile morale. Omul este definit ca persoană în special prin valorile sale şi alegerile morale pe care le face. Educaţia iezuită este orientată în mod fundamental spre valorile morale: „elevii iezuiţilor vor deveni oameni de conştiinţă şi onoare, în stare să înfrunte adevărul şi să lupte pentru acesta, pregătiţi să-şi folosească pe deplin capacităţile în sprijinul celor care nu au glas, în numele dreptăţii şi adevărului, indiferent de modă şi presiuni”. Aceasta implică o cunoaştere adecvată şi reală a lumii înconjurătoare, acceptarea şi iubirea sinelui, înţelegerea forţelor în conflict care operează în societate şi a structurilor nedrepte care generează păcatul şi devalorizează viaţa umană.

4. Isus Cristos, model. În educaţia iezuită, Isus Christos este în acelaşi timp chipul omenesc al lui Dumnezeu şi modelul dumnezeiesc pentru orice om. Isus este cel care răspunde complet şi definitiv iubirii Tatălui. El este conştiinţa noastră întrupată, modelul umanităţii autentice, centrul istoriei. Calea sa, a iubirii milostive, nu este „o cale”, ci calea – convingere care se reflectă în grija pastorală pentru dezvoltarea relaţiei personale cu Isus, în practicarea rugăciunii comunitare, adoraţiei şi celebrării sacramentelor ca ritm de şcoală şi program de viaţă care urmăreşte imitarea lui Isus.

5. Credinţa care face dreptate. Educaţia iezuită are ca scop pregătirea tinerilor şi tinerelor pentru implicare socială activă. Studenţii sunt îndrumaţi să-şi înţeleagă rolul în lume, în termeni de oportunităţi socio-economice şi să le folosească în spirit de compasiune faţă de ceilalţi, în special pentru cei defavorizaţi, victime ale sărăciei şi nedreptăţii: „iubirea se arată în fapte”, scrie sfântul Ignaţiu.

6. Parte din misiunea Bisericii. Sfântul Ignaţiu a întemeiat Societatea lui Isus – şi şcolile iezuite – ca parte din misiunea Bisericii, care cuprinde răspândirea Evangheliei şi prin aceasta contribuie la edificarea împărăţiei prin slujirea omului, umanizarea lumii şi preamărirea lui Dumnezeu.

7. Străduinţa pentru excelenţă. Sfântul Ignaţiu a descoperit propria nevoie de educaţie când era deja adult. El a insistat asupra aplicării standardului cel mai înalt de educaţie în formarea tinerilor. Dorinţa răspândirii standardului de excelenţă a dus la formarea unei întregi reţele de şcoli iezuite pe teritoriul Europei. Străduinţa pentru excelenţă – în termeni de rigoare intelectuală sub toate aspectele – este nucleul filosofiei educaţionale iezuite. Motoul iezuit este ad maiorem Dei gloriam, iar sfântul Ignaţiu a căutat întotdeauna „magis„.

8. Lucrând ca o comunitate. Aşa cum sfântul Ignaţiu şi-a împărtăşit experienţa, atrăgându-i pe cei care aveau să devină „prieteni în Domnul”, la fel şcolile iezuite sunt comunităţi de viaţă, muncă şi preamărire a lui Dumnezeu. Iezuiţii şi laicii (elevi, studenţi, părinţi, foşti absolvenţi etc.) colaborează în slujba valorilor comune.

9. Adaptabile şi deschise spre creştere. Deprinderea de a reflecta asupra propriei experienţe şi asupra lumii, obţinând discernământul prin rugăciune, este esenţială în educaţia iezuită. În acelaşi spirit al creşterii continue, fiecare şcoală şi fiecare persoană este chemată să se adapteze, să se dezvolte şi să-şi dezvolte capacităţile în lumina înţelepciunii, în circumstanţele reale date. „Apărarea şi răspândirea credinţei; angajarea pentru progresul spiritual al credincioşilor prin folosirea tuturor formelor de propunere a Cuvântului lui Dumnezeu” – iată carisma Societăţii lui Isus.

Bazele ordinului au fost puse la 15 august 1534, de către Ignaţiu de Loyola, care a strâns în jurul său un grup de studenţi ai Universităţii din Paris. Ordinul a fost aprobat la 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea, prin bula Regimini militantis Ecclesiae. Se împlinesc aşadar 471 ani, timp în care ordinul iezuit a oferit lui Dumnezeu 50 de sfinţi, 150 de fericiţi şi venerabili, iar societăţii – oameni de ştiinţă – matematicieni, filosofi, antropologi, paleontologi, seismologi (s-a ajuns să se afirme că „seismologia este prin excelenţă ştiinţa iezuiţilor”), astronomi, medici – oameni de artă. O enumerare chiar sumară a celor mai reprezentative nume ale lor, ale descoperirilor, invenţiilor şi realizărilor lor ar depăşi cumult spaţiul pus la dispoziţie prezentului material.

Poatear fi cazul, la ceas aniversar, să reamintim cu bucurie că primii iezuiţi au sosit în Moldova în anii 1588-89 (la 48 de ani de la înfiinţarea Societăţii lui Isus) şi au fiinţat, cu întreruperi generate de vicisitudinile vremurilor, până în prezent – numai că prezentul actual este doar în gândul, în inima, în dorul şi recunoştinţa noastră, fiindcă din anul 2010 Centrul „Xaverianum” din Iaşi şi-a suspendat (temporar) activitatea. „Noi suntem împreună – spunea superiorul Centrului „Xaverianum” – nu pentru că stăm împreună, ci fiindcă suntem împreună în Dumnezeu”. Adevărat, dar tocmai pentru aceasta un oraş universitar are nevoie şi de educaţia, şi de prezenţa Societăţii lui Isus. Cum una dintre virtuţile de bază ale creştinului este răbdarea, ne bucurăm şi aşteptăm – fiindcă, aşa cum spunea acelaşi superior al Centrului „Xaverianum”, „ceea ce se construieşte greu, rezistă: sfântul Paul a plecat din Grecia fără prea mare succes, dar seminţele au dat rod în pământ bun şi Grecia este astăzi creştină, în timp ce, pe teritoriul Turciei de astăzi, seminţele au încolţit şi s-au înălţat repede, dar s-au uscat în „arşiţa istoriei”. Pământul Moldovei noastre este însă trainic şi bun.

La mulţi ani, în ceas aniversar!

Dr. Ecaterina Hanganu

Sursa: www.ercis.ro