Aţi remarcat cum ne-am obişnuit să ne înconjurăm de zgomot şi cum nu numai că acesta nu numai că ne mai tulbură, ci a ajuns, în diverse chipuri, să facă parte integrantă din existenţa noastră? Cotidianul nostru se construieşte pe larmă: pe stradă – căştile MP3-ului din care se revarsă decibelii nărăvaşi, boxele trepidante ale maşinii, mobilul care a devenit aproape o prelungire a creierului nostru; la birou – zgomotul milioanelor de taskuri (şedinţe, alergătură, agitaţie continuă); acasă – televizorul, radioul şi toate gadgeturile care chipurile ne îmbunătăţesc existenţa, dealtfel patetică, de avizi consumatori de zgomot. Însăşi pretinsa noastră relaxare se fundamentează pe cât mai mult zgomot, astfel încât după nopţile petrecute prin cluburi ori pe la terase, cei mai mulţi dintre noi ajung să se întoarcă din concediu sau din weekend mult mai extenuaţi decât la plecare…

Am vizionat recent un reality-show produs de BBC care propune un experiment cu liniştea. Moderatorul experimentului este superiorul mănăstirii benedictine din Worth Abbey, pr. Christopher Jamison, care pune pariu că poate deprinde un grup de 5 voluntari smulşi unei vieţi tumultoase cu valorile meditaţiei în tăcere, care face parte, de sute de ande sute de ani, din tradiţia monastică şi a cărei practică în mediul secular a dispărut cu desăvârşire. Filmul e din familia lui „Die Groβe Stille”, „The Monastery” şi „The Monastery Revisited”  (care îl are ca protagonist pe acelaşi Father Christopher) şi, ca şi acestea, merită din plin vizionarea.

„Liniştea e poarta către suflet, iar sufletul este poarta de intrare spre Dumnezeu”: cu aceste cuvinte, rostite de pr. Christopher, începe îndrăzneţul experiment, ai cărui voluntari sunt straşnic inseraţi în lumea decibelilor (cu agitaţia motorie aferentă): o creştină aproximativ practicantă care lucrează în publicitate, una revoltată împotriva lui Dumnezeu, care îşi împarte ziua între familia cu doi copii şi două joburi, o ex-directoare de resurse umane centrată pe propria persoană, un şef de restaurant cu un trecut tumultuos şi un om de afaceri ateu care mărturiseşte că nu şi-a găsit fericirea în contul din bancă.

După un weekend de acomodare cu rigoarea monastică, în ambient benedictin, voluntarii sunt expuşi la 8 zile de linişte completă, în care singura evadare din tăcere este colocviul (pentru care fiecăruia i se alocă un îndrumător spiritual personal). Locul desfăşurării experimentului este un centru de reculegere iezuit (v. foto), iar traseul interior propus participanţilor urmăreşte discret coordonatele exerciţiilor spirituale ale Sfântului Ignaţiu de Loyola, inclusiv privarea de contactul cu lumea exterioară (prin telefon, televizor, radio, internet). Transformarea adusă în viaţa tuturor de experimentarea liniştii profunde este remarcabilă, dar trece prin câţiva paşi extrem de dificili: incapacitatea de „deconectare de la aparate”‚ spaima de tăcere, neliniştea primei întâlniri cu liniştea, lupta cu ispitele de toate speciile…

„Tăcerea e cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată până acum”, mărturiseşte unul dintre voluntari. Subscriu. Eu însămi am făcut exerciţiile spirituale ignaţiene de 8 zile pentru prima dată în viaţă cu o lună în urmă şi dau mărturie că toate etapele tranziţiei de la zgomot la linişte aşa cum sunt prezentate în film sunt autentice, iar rezultatele experimentului cu liniştea sunt uluitoare. Cu alte cuvinte, cum spune pr. Christopher: „Dacă doctorul îţi spune că nu mai ai prea mult de trăit decât dacă urmezi zi de zi o terapie de 20 de minute, de ce nu am acorda zilnic acelaşi timp şi sufletului nostru?”

Aveţi curaj să experimentaţi liniştea? Deconectaţi-vă de la aparate şi respiraţi. Filmul (pe care îl puteţi vedea integral aici) vă învaţă (cât de cât) cum. Dar experimentul live e, de departe, de neegalat şi îl recomand cu entuziasm.