Când marele rabin Israel Ball Sem-Tov îşi dădea seama că se pune la cale o nenorocire care se va abate asupra poporului evreu, avea obiceiul să se ducă să se reculeagă într-un anumit loc din pădure: acolo, aprindea un foc, spunea o anumită rugăciune şi minunea se împlinea, urgia era întoarsă din drum.

Mai târziu, când discipolul său, vestitul Magid din Mezeritch, trebuia să mijlocească pe lângă Dumnezeu din aceeaşi pricină, se ducea în acelaşi loc din pădure şi spunea: „Stăpâne al lumii, pleacă-ţi urechea. Nu ştiu cum să aprind focul, dar sunt totuşi în stare să spun rugăciunea”. Şi minunea se înfăptuia. Cu timpul, pentru ca poporul său să fie cruţat, rabinul Moşe-Leib din Sassov se ducea şi el în pădure şi spunea: „Nu ştiu cum să aprind focul, nu cunosc rugăciunea, dar ştiu locul şi aceasta ar trebui să fie de ajuns”. Şi era: şi acolo, minunea se săvârşea.

Apoi fu rândul rabinului Israel din Rizsin să îndepărteze primejdia. Aşezat în jilţul său, îşi lua capul în mâini şi îi vorbea lui Dumnezeu: „Nu sunt în stare să aprind focul, nu ştiu rugăciunea, nu pot nici măcar să găsesc locul în pădure. Tot ceea ce ştiu este să istorisesc această poveste. Şi ar trebui să fie destul”. Şi era.

Dumnezeu l-a zămislit pe om fiindcă îi plac poveştile.

(prologul volumului „Porţile pădurii”, Editura Univers, Bucureşti, 1989)

Anunțuri