Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,16-22

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: 16 „Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. 17 Nu vă încredeţi în oameni, căci vă vor da pe mâna Sinedriului şi vă vor biciui în sinagogile lor. 18
Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru mine, acest lucru va fi o mărturie înaintea lor şi înaintea păgânilor. 19 Dar când vă vor da pe mâna lor, să nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi vorbi, căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. 20 Nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Tatălui este acela care va vorbi în voi. 21 Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor ucide. 22 Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit acela se va mântui”.

Isus continuă să vorbească despre atributele apostolului autentic. Şi ne dezvăluie astăzi o a patra caracteristică a misiunii aceluia care îl slujeşte cu adevărat: incomoditatea. Apostolatul serios nu se face din fotoliu, nici cu păreri proprii şi nici în formă polemico-intelectualistă. Apostolatul după inima lui Isus e chestie de antrenament dur al spiritului în circumstanțe care mai de care mai extreme.

Cât de „biciuit”, „târât”, „dat la moarte” mă simt? În termeni foarte concreți, nemetaforici, nu cumva credința mea e doar evlavie dulceagă şi nefolositoare? Se rezumă ea la Liturghia parohială de duminică, la câteva cântecele pioase şi la câte-o lectură devoțională? Ori mă las mistuit, la propriu, de apostolatul meu şi îmi las „biciut” ego-ul când sunt umilit de alții, „târât” în cele mai incomode împrejurări, din dorința de a-i sluji pe cei săraci, bolnavi, uitați? Primesc să fiu „dat la moarte”, ucigându-mi poftele, lăsându-mă nimicit de încercări, fiind necruțător cu păcatele mele, dar plin de milostivire cu defectele aproapelui? Măsurat după aceste repere, cât de autentic e apostolatul meu?