Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.  

Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.

Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele” (text complet aici).

Al doilea model se află la extrema cealaltă şi ar putea denumit „Dumnezeu-care-nu-intervine”. Lumea, şi mai ales lumea oamenilor, funcţionează după propriile sale reguli şi nu ne putem aştepta ca Dumnezeu să intervină când se întâmplă lucruri rele. Rugăciunea are o funcţie, dar aceasta este să mă ajute să mă centrez şi să fiu deschis la evenimente şi situaţii într-o lume ce se autoguvernează. Acest model a fost foarte răspândit cu o generaţie în urmă la un anumit tip de teologie şi este foarte atractiv pentru aceia pentru care libertatea şi demnitatea omului sunt principii filosofice centrale. Însă deficienţa acestui model se vădeşte în legătură cu rugăciunea. După cum observa un teolog acum douăzeci de ani, dacă maximum ce poate face rugăciunea este să mă împace cu inevitabilul, un pahar de tărie s-ar putea dovedi mai rapid şi mai eficient.

(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70, 71)