Unii se apropie de Cartea Apocalipsului cu gândul că vor afla din ea data sfârşitului lumii. Alţii vor să găsească în paginile ei dovezi că o figură politică sau alta este Anticristul despre care vorbeşte Ioan. Iar alţii găsesc o plăcere în descrierile de catastrofe şi nenorociri pe care le cuprinde. William Riley are o cu totul altă abordare. Profesor de Scriptură, conştient că se află în ultima fază a unei boli necruţătoare, dă mărturie despre faptul că citirea Apocalipsului poate însemna o autentică primăvară a sufletului.
Reacţia noastră la suferinţa personală constituie un indiciu bun pentru cât de bine am integrat partea negativă a vieţii în concepţia noastră despre Dumnezeu şi credinţă. […] Putem construi un număr de modele, cu graniţe variabile, ale relaţiei lui Dumnezeu cu nenorocirile noastre personale, modele care să ne ajute să descoperim pe unde se situează propriile noastre atitudini.
Primul model s-ar putea numi „Dumnezeu-care-rezolvă-problemele”. Funcţia lui Dumnezeu e foarte clară în acest model: lucrurile rele pur şi simplu se întâmplă, şi atunci, treaba Atotputernicului este să răspundă rugăciunilor mele chiar şi printr-o minune, dacă este necesar. Acest model are dreptate să afirme puterea autentică a rugăciunii, dar, din păcate, priveşte această putere prin ochelari de cal. Acele părti ale Veştii celei Bune care vorbesc de suferinţă şi cruce sunt ignorate şi rolul lui Dumnezeu se reduce la îndeplinirea cererilor noastre. Uneori, cei care gândesc astfel simt că au o mare credinţă în Dumnezeu, dar nu este vorba de credinţa teologală. Când o rugăciune care este pentru ei foarte importantă nu primeşte răspuns, intră în criză. Acest model se poate ivi când tiparele de rugăciune tind spre superstiţie, când se caută formula sau exerciţiul de pietate care să acţioneze ca o cheie pentru declanşarea răspunsului dorit. Variante ale acestui model au fost denumite „Dumnezeul-automat-cu-fise” (dacă bag rugăciunile care trebuie, răspunsul vine negreşit) şi „Dumnezeul târguielilor” („fac asta pentru tine, Doamne, dacă faci şi tu asta pentru mine”). Încrederea în Dumnezeu e una, iar încrederea că Dumnezeu va face întotdeauna ce vreau eu e alta.
(William Riley, „Aventura spirituală a Apocalipsului”, Editura ARCB, Bucureşti, 2000, pag. 70-71)
Rugaciunea este mereu benefica si atat de actuala, as putea spune multicotidiana. Daca insa asteptam ca Dumnezeu sa ne raspunda punctual inseamna ca, de fapt nu ne rugam la El, ci la o entitate judecator, de la care asteptam o sentinta judecatoreasca. Dumnezeu insa este Iubire si ne raspunde intotdeauna la rugaciuni, dar nu cum cerem noi, ci asa cum stie El, iar El stie cel mai bine ce e de fapt Binele pentru noi.
Trebuie sa invatam sa ne rugam la Dumnezeu Iubire si nu la Dumnezeu-judecator, trebuie sa ne gandim la El ca la un strigat de Iubire si nu ca la o sentinta omeneasca.
Foarte frumoasa si actuala cugetarea autorului.
Doamne ajuta-ne sa invatam sa ne rugam la Tine!
Pe scurt, autorul vorbeste despre „atasamentul fata de rezultat”. Cel ce inca asteapta (si tanjeste) sa primeasca, cere prea putin.