Cuvânt înainte

Ziua I-a

Ziua a II-a

Ziua a III-a

Ziua a IV-a

Evanghelia după Ioan 11,1-44

Evanghelia se termină cu o scenă imposibil de uitat pentru cei care au văzut-o: „Şi a ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era înfăşurată cu o maramă.” Până şi noi ne cutremurăm când ascultăm această Evanghelie bine citită; cu atât mai mult, cei care asistaseră la scenă probabil că s-au întors la casele lor cu sufletele pline de un amestec de teamă şi de bucurie dumnezeieşti.

Cine poate spune bucuria Mariei şi a Martei, mulţumirea din sufletul lor? Dar oare cum a fost pentru Lazăr? Greu de spus… dar cu siguranţă, n-a fost numai bucurie…

Cui dintre noi i-ar fi uşor să plece să trăiască într-un loc în care viaţa îi este în pericol? Cine vrea să-şi vândă totul şi plece definitiv în Libia sau în Coasta de Fildeş, mai ales dacă ar şti că este căutat acolo pentru a fi ucis? Or, Lazăr urma să fie căutat de arhierei ca să fie omorât (In 12,10). Ne putem gândi deci că nu i-a fost întru totul uşor să se întoarcă din bucuria cerului în lumea asta, tocmai în mijlocul conflictului…

Dar s-a bucurat totuşi şi Lazăr să răspundă la glasul Prietenului şi al Dumnezeului său. Da, Dumnezeu este stăpânul vieţii şi al morţii. Iar Cristos este cel care ne dă această viaţă pe care nimic, nici măcar moartea, nu o poate atinge: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, chiar de va muri, va fi viu. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veac”. Fără Cristos, viaţa noastră e sortită pieirii. Sau, chiar dacă omeneşte suntem vii, scânteia de dumnezeire din noi nu o duce prea bine…

Ne sculăm uneori dimineaţa şi nu avem niciun gând către Dumnezeu. Sau ne vine un gând, îi aruncăm o privire (gândului) şi, obosiţi, plictisiţi, îl lăsăm repede să treacă… De ce? Pentru că nu avem în inimă această iubire. Fără o iubire mare de Dumnezeu, viaţa noastră creştină se prăbuşeşte. Dacă mai vedem ce trebuie să facem, nu mai avem cheful şi forţa necesare; iar dacă ne facem datoria, ea nu mai aduce nici un rod în viaţa noastră. Deşertăciunea deşertăciunilor… Inima noastră, pe undeva „miroase deja”, ca Lazăr din Evanghelie!

Iubirea aceasta vine de la Dumnezeu şi numai Cristos o poate pune în inima noastră. De aceea, trebuie să i-o cerem în rugăciune. Uneori, când un bolnav îşi trăieşte ultimele zile de viaţă, îl auzim, la fiecare respiraţie, chemându-l în ajutor pe Dumnezeu: „Doamne, ai milă de mine!”. Noi înşine, atunci când suferim mult, putem descoperi spontan această „rugăciune a lui Isus”. Aşa cred că a fost şi rugăciunea Martei şi a Mariei pentru fratele lor. Aşa să ne rugăm şi noi, tot timpul, cerând ca iubirea dumnezeiască să ne cuprindă inima.