„Cum aţi putea să aveţi credinţă voi, care primiţi slava, pe care v-0 daţi unii altora, dar slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutaţi?” (In 5,44). Întrebarea aceasta retorică, adresată de Isus iudeilor, evidenţiază o antinomie, nu prea uşor sesizabilă la o primă vedere: aceea între „a primi” şi „ a căuta”. Prima e facilă, alegere superficială: să primeşti vorbe de laudă, perieri şi ridicări în slăvi, să te laşi idolatrizat (chiar şi în doze mici) este, nu-i aşa, la îndemna oricui. Dar slava cea adevărată, aceea care nu are legătură cu lumea, cu părerea oamenilor, care nu e toană, interes, bunăvoinţă umană, ci i se cuvine numai lui Dumnezeu, ei bine,  slava aceea e de căutat. Adică presupune efort activ, luptă din răsputeri, nu pasivizare neghioabă. Iar cine nu caută, nu are cum găsi. Ce se dobândeşte din căutarea slavei lui Dumnezeu? Credinţa în el. Ce se obţine din primirea slavei oamenilor? Deşertăciune.