Isus îl vindecă azi pe ologul de la Betsaida. Şi îndată după înfăptuirea minunii, Isus „se îndepărtează” (Lc 5,13), se retrage, cu discreţia lui dumnezeiască. Face binele şi dispare, nu aşteaptă laude, răsplăţi, nu vrea să fie remarcat nicidecum. Binele, ca să fie bine în cheie evanghelică (şi nu lumească), trebuie făcut în taină, ca şi rugăciunea. Să evităm cât ne stă în putere ca destinatarul binelui pe care îl facem să ne poată identifica. Îmi place mult vorba asta: „Zgomotul nu face bine, binele nu face zgomot”. Ştim să dispărem, să uităm noi înşine, pe dată, binele făcut, astfel încât să nu ajungem nici să ne credem mai buni decât suntem, nici să nu regretăm cumva? Miguel de Unamuno spune că nu e de ajuns să facem binele, trebuie să fim buni. Şi pare-mi-se că pentru o dobândi bunătatea, nu strică nicidecum fix asta: să facem binele neştiuţi de nimeni.          

Anunțuri