Trăim într-o lume a semnelor, a  simbolurilor. Cu toate astea, mă întreb uneori dacă nu cumva, după cum exista atâtea derive în lumea noastră, nu cumva există una şi la nivel semiologic. Nu cumva ne folosim exclusiv doar de semnele care s-au integrat în cultura şi mentalul colectiv, ca făcând parte din „carnea” lor? Şi nu cumva, şi în cazul acesta, neglijăm – previzibil –  spiritul? Ochii noştri de carne sunt sensibili la diverşi stimuli externi: vedem reclamele, obiectele care ne atrag atenţia, poleiala tuturor lucrurilor, oamenilor şi întâmplărilor, interpretându-le superficial, la nivelul primei impresii. Uneori mi se pare că, din grabă (sau din alte considerente subsecvente acesteia), nu trecem decât foarte rar dincolo de „ambalaj”. Probabil că obiceiul ăsta de a judeca pe bandă rulantă şi la nivel vizual „pompieristic” ne-a deformat un anume simţ interior de a vedea semnele lăsate de divin în existenţa noastră cotidiană. Întrebaţi ce înseamnă minune, semn, ne ducem instant cu gândul la icoane care lăcrimează, la vindecări de cancere terminale şi la altele de felul acesta. „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu credeţi” (In 4,48), spune azi Isus. Ce fel de semne şi de minuni avem în fiecare clipă în viaţa noastră şi, din insensibilitate metafizică, am încetat a le mai cataloga ca atare, luându-le ca dat, ca lucruri care ni se cuvin? Când ne-am oprit ultima dată să vedem cu ochii inimii frumuseţea unui copac, a unei flori, a unui răsărit de soare? Când am mulţumit ultima dată pentru minunea că Domnul ne-a mai da încă o zi de răgaz înspre mântuire? Când am contemplat recent, cu iubire, miracolul divin care sălăşluieşte în sufletul fiecărui aproape al nostru?     

Anunțuri