Inima mea a fost întotdeauna mai aproape de marii convertiţi după o viaţă de scandal decât după sfinţii imaculaţi dintotdeauna. E motivul pentru care îi iubesc mai mult pe odinioară nebunaticii Augustin, Francisc de Assisi, Ignaţiu de Loyola decât pe „asepticii” Dominic Savio, Alois Gonzaga et alia . Nu neg, prin asta, dreptul legitim la diversitate al sfinţeniei; doar afirm un ataşament personal (subiectiv, desigur) faţă de această pecete a autenticităţii pusă de felul în care harul a ieşit învingător din lupta (teribilă, pe viaţă şi pe moarte!) cu pătimile lumeşti, amplificând caracteristica principală a convertirii profunde, care îmi pare a fi aceea de lepădare decisă de tot şi de toate.

Însuşi Nicolae Steinhardt vorbeşte admirabil despre Cristos „în calitatea sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar şi sunt în stare […] să i se predea în duh şi adevăr”, spunând că Domnului „i-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfădăreaţă ca samarineanca; nu i-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untariţă, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de lumânări” (vol. „Dăruind vei dobândi” – „Apa cea vie”, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pag. 83).

Îmi pare atât de vie dulceaţa acelei vocaţii la buna slujire a Domnului care rămâne statornică după ce a încercat amărăciunea tuturor celor rele ale lumii… alegerea căii celei strâmte pare a fi mai autentică atunci când este făcută în cunoştinţă de cauză, după trăirea pe viu a atrocităţii sufleteşti induse de beţia simţurilor… Când tu însuţi ai fost păcătos până la scandalul public, priveşti cu alţi ochi, mai plini de compasiune, păcătoşenia celui scufundat (aparent, iremediabil) în mizeria lui sufletească. Nu te mai iei atât de mult în serios pe tine însuţi, considerându-te arbitru al sobrietăţii şi etalon al moralei (cât umor avea Augustin să ceară: „Dă-mi, Doamne, castitate, dar nu chiar acum”!).

Puterea de a ierta şi de a iubi pare a fi invers proporţională cu autojustificarea: cu cât mă cred mai drept (bazându-mă pe viaţa mea impecabilă din trecut), cu atât mai puţin sunt dispus să iert căderile grave ale aproapelui, să-mi reprim sila pentru a-l săruta pe lepros, să mă văd capabil eu însumi de mizeriile cele mai teribile pentru conştiinţa proprie. Când am gustat eu însumi deopotrivă din scârbăvnicia celor mai înjositoare păcate, când am trăit eu însumi lapidarea venită din partea „cărturarilor” de serviciu, când am coborât eu însumi mai jos decât m-am crezut capabil să o fac, iar Domnul m-a scos din mocirla acestui fel de non-existenţă, ei bine, atunci prăpastia dintre nimicnicia mea şi măreţia harului mă face să văd limpede:

a)     cât de fragilă e firea mea, cât de supusă căderii şi cât de departe de sfinţenie mă aflu (şi bine e să constat asta cu onestitate desăvârşită, dureroasă, nu din smerenie mecanică!);

b)     cât de uşor îmi e acum să le fiu alături celor grav păcătoşi asemenea mie, care au nevoie de mângâierea şi înţelegerea mea, în vreme ce sunt, la rândul lor, lapidaţi (public, după cum au şi păcătuit) ca şi consecinţă a confuziei (fals pioasă şi atât de frecventă!) între păcat şi păcătos.

Şi, da, astfel de convertiri de la păcat public la iubirea lui Cristos există, se petrec în jurul nostru, harul face şi azi minuni cu sufletele care spun „fiat” chemării interioare de a-l sluji. Şi, vai, cât de puţin suntem dispuşi să credem ce a vrut să spună Isus cu: „Vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31).

Aceasta nu este o pledoarie pentru a păcătui doar pentru a avea o unitate de măsură mai clară a harului, a sfinţeniei. Departe de asta. E o pledoarie pentru realism, claritate, transparenţă şi iubire. Şi e, totodată, o mulţumire (publică) pentru întoarcerea celor care au păcătuit (public) la Dumnezeu, mulţumire pentru faptul că Domnul mi-a îngăduit să fiu martoră uluită la lucrarea harului în două suflete apropiate mie, care l-au ales pe El abandonând un car de fericire lumească vizibilă pentru incertitudinea luptei interioare de a i se dărui Celui Nevăzut. Şi e rugăciune fierbinte pentru ca aceia care încă se zbat între adevăr şi minciună, între viaţă şi moarte să reuşească, în cele din urmă, să aleagă Adevărul şi Viaţa şi să rămână fideli pe Cale.