În parabola fariseului şi a vameşului care se roagă în templu, îmi atrag atenţia azi destinatarii mesajului: „unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi” (Lc 18,9). Există, chiar şi în etapele cele înalte ale parcursului spiritual, fenomenul oximoronic al mândriei evlavioase. Simptomatologia fariseului de la templu începe, ca-n parabolă, cu: „Eu nu fac x şi Y lucru (pe care le fac, desigur, păcătoşii)”, pentru ca, ulterior, această afirmaţie să  se reformuleze şi mai absolutist: „Eu n-aş face niciodată aşa ceva”. Prozaicul never say never oare îşi pierde funcţionalitatea în sfera spirituală sau nu cumva tocmai acolo e el mai în elementul său? Ce mai vedem din evanghelia de azi e că mândria nu rămâne fără consecinţe, căci „dreptul” cel trufaş trece la next level al parcursului său pseudo-spiritual: dispreţuirea aproapelui. Între mândrie şi dispreţ nu prea există linie clară de demarcaţie. Aceste două patimi se hrănesc reciproc, ajungând până într-un punct în care conştiinţa noastră, vlăguită de atâta autojustificare, se lasă păcălită c-am fi vameşul, când, în viaţa reală, până şi fariseul în parabolă e mai bun decât noi.                

Anunțuri