„Ştim cu toţii că un creştin trebuie să-şi poarte crucea. Teoretic, suntem cu toţii dispuşi să acceptăm una. Dar, aţi remarcat aceasta, crucea de care avem parte nu e niciodată cea bună. Crucea pe care o purtăm […] ni se pare întotdeauna intolerabilă, meschină, umilitoare, dăunătoare. E întotdeauna exact aceea de care nu ar trebui să avem parte, pe care nu putem s-o acceptăm pentru o mie de motive evidente şi pe care nu încetăm să o respingem. Oricare alta ni se pare preferabilă: a vecinului, cea pe care ne-am imaginat-o. A noastră e odioasă, ne distruge, ne face rău, închipuiţi-vă, ne face duri şi nemulţumiţi de noi înşine şi de toată lumea. Invocăm cu disperare alta, o cruce după măsura noastră, suportabilă, spirituală, înălţătoare, cu folos pentru noi şi pentru alţii. Dar, vai! Trebuie să admitem că, dacă crucea ne-ar plăcea, n-ar mai fi o cruce şi dacă le respingem pe cele care ne fac să suferim, respingem orice cruce. Crucea pe care Dumnezeu ne-o trimite trebuie să fie totdeauna în mod necesar şi umilitoare, dureroasă, paralizantă şi grea şi trebuie să ne facă să suferim tocmai acolo unde suntem mai dezarmaţi” (Louis Evêly, 1910-1985).