„Cine nu adună cu mine, risipeşte” (Lc 11,23): Cristos e foarte tranşant, nu există nuanţe de gri, jumătăţi de măsură, nici înflorituri inutile: aut/ aut. Aşadar, cum nu există posibilitate de eludare, ce ne rămâne de făcut decât a explicita sensul lui „a risipi”, versus sensul antonimului său „a aduna”? Ce adunăm? Bani, carieră, case, relaţii, succes. Toate acestea, în sine, nu sunt rele, atâta vreme cât sunt adunate cu Cristos. Care-i diferenţa? Una majoră. Pe un creştin adevărat nu-l lasă inima să se lăfăie în lux şi-n tot felul de desfătări ale simţurilor, ştiind ca fratele lui năpăstuit din celălalt capăt al lumii (care uneori e mult mai aproape decât pare pe hartă!) moare (la propriu, total nemetaforic) de foame. Aroganţa adunării în scopuri strict personale e risipă în ochii Domnului. E mentalitate neevoluată metafizic, de corb care-şi duce in cuib toate cioburile sclipicioase care-i ies în cale, fără a discerne că mai presus de propria meschinărie (deghizată adesea în simţ gospodăresc, chiverniseală meşteşugită) există suferinţă care poate fi alinată prin altruismul de a împărţi ciobul cu acela care, uneori, nici măcar nu ştie ce-i aia sticlă…
Mentalitatea corbului
31 Joi Mar 2011
Posted in Cinci minute cu Isus
Anunțuri
da, chiar mă gândeam în această dimineaţă la acest aspect, trecând pe lângă o firmă care avea în faţă cel puţin 50 de maşini de lux… şi-mi spuneam: câţi dintre cei care circulă cu aşa ceva s-ar putea gândi la oamenii din jur şi ar face un proiect serios pentru măcar 3 oameni. uneori, cu 100 de lei pe lună, poţi face fericiţi 5 copii. iar cu 10 – unul singur, care n-a văzut în viaţa lui atâtea şi atâtea minunăţii câte au alţii.
decât să mai dau cu piatra în alţii, mai bine să fiu fericită că mie mi-a dat Dumnezeu mintea şi inima de-a mângâia persoanele din jur… sper ca mulţi alţii să-I ceară să-i ajute să-şi respecte semenii…
o zi bună.
🙂
Cei de la firma respectivă dau mult mai mult de 100 de lei şi asigură ciorba zilnică pentru mult mai mult de 3 oameni.
Presupunând că cei de la firma cu maşini de lux (chiar: cât de luxoase ? ca ale episcopilor şi preoţilor catolici ?) au salariu de 3000 de lei pe lună (ceea ce e o estimare foarte ponderată), înseamnă că firma plăteşte pentru fiecare din aceste salarii cam 2600 de lei pe lună (CAS, CASS, impozit, etc, etc) către statul social român. La asta, se adaugă cele plătite ca taxe vamale pentru maşinile de lux, impozitul lor anual şi asigurarea lor. În sfârşit, din fiecare salariu de 3000 de lei, statul mai încasează ca impozit indirect un sfert (TVA-ul). Veţi ajunge uşor la concluzia că fiecare din cei de la firma respectivă dă săracilor (mai precis: i se ia în contul săracilor) mai mult decât îşi reţine pentru el.
De fapt, aceste firme sunt principala sursă care susţine ţara. Şi pe săraci, şi funcţionărimea, şi politicienii. Ba chiar şi pe preoţi. De aceea, un pic mai multă recunoştinţă pentru cei care muncesc pentru salarii mari la firme cu maşini de lux ar fi foarte de dorit !
Pingback: Specialistă în corbi… « despresufletulmeu