„Cine nu adună cu mine, risipeşte” (Lc 11,23):  Cristos e foarte tranşant, nu există nuanţe de gri, jumătăţi de măsură, nici înflorituri inutile: aut/ aut. Aşadar, cum nu există posibilitate de eludare, ce ne rămâne de făcut decât a explicita sensul lui „a risipi”, versus sensul antonimului său „a aduna”? Ce adunăm? Bani, carieră, case, relaţii, succes. Toate acestea, în sine, nu sunt rele, atâta vreme cât sunt adunate cu Cristos. Care-i diferenţa? Una majoră. Pe un creştin adevărat nu-l lasă inima să se lăfăie în lux şi-n tot felul de desfătări ale simţurilor, ştiind ca fratele lui năpăstuit din celălalt capăt al lumii (care uneori e mult mai aproape decât pare pe hartă!) moare  (la propriu, total nemetaforic) de foame. Aroganţa adunării în scopuri strict personale e risipă în ochii Domnului. E mentalitate neevoluată metafizic, de corb care-şi duce in cuib toate cioburile sclipicioase care-i ies în cale, fără a discerne că mai presus de propria meschinărie (deghizată adesea în simţ gospodăresc, chiverniseală meşteşugită) există suferinţă care poate fi alinată prin altruismul de a împărţi ciobul cu acela care, uneori, nici măcar nu ştie ce-i aia sticlă…