Ceea ce Isus le spune azi ucenicilor ni se adresează, în fapt, tuturor: „Nu am venit să desfiinţez, ci să desăvârşesc” (Mt 5,17). Cristos face aici referire la Lege. Dar mi se pare că dincolo de asta, putem desluşi un înţeles mai profund, aplicabil majorităţii realităţilor în mijlocul cărora trăim. Un şef nou care îşi aduce după sine echipa proprie, concediind vechii angajaţi: desfiinţare.  Divorţul de un soţ cu care este imposibil de trăit: desfiinţare. Înlăturarea oricărei situaţii incomode, extenuante, neinteresante: desfiinţare. Problema este că, perseseverând în habitusul de a desfiinţa persoanele sau lucrurile care ne stau în cale la un moment dat, ajungem la o rutină distructivă care desfiinţează înseşi relaţiile dintre oameni, prin depersonalizare şi instrumentalizare. Şi astfel, în mod aproape imperceptibil pentru sensibilitatea noastră abrutizată de atâtea desfiinţări, ajungem să ne desfiinţăm pe noi înşine, cu sentimentele, empatia, răbdarea, tăria de caracter care fac parte din noi… Cristos nu desfiinţează nimic, el ia ce e bun din toate şi construieşte începând de la acel bine, fie el şi numai cât un grăunte de muştar. De ce nu putem încerca să facem şi noi la fel, desăvârşind (cu migală de artizan) – în loc să desfiinţăm – realitatea înconjurătoare?            

Anunțuri